Am intrat de o săptămână în cel mai frumos post bisericesc: cel al Crăciunului. Este frumos pentru că la capătul lui apare VIAŢA, se naşte Pruncul Fecioarei dat nouă de la Tatăl, prin Duhul Sfânt.
În urmă cu vreo 10 ani, o jurnalistă îl întreba pe un condamnat aflat în detenţie prin sudul ţării: ”De ce credeţi că sunt mai mulţi bărbaţi decât femei în închisori?”, iar el a răspuns: ”Pentru că în biserici sunt mai multe femei decât bărbaţi”.
Duminică 20 noiembrie, aproape de orele amiezii, un apel la 112 anunţă că este nevoie de o ambulanţă la o adresă din Timişoara. Un copil de 6 ani, înjunghiat în piept de tatăl de 48 de ani. Nu contează greşeala pe care micuţul o fi făcut-o: o fi strigat prin casă, s-o fi jucat, n-o fi ascultat, o fi făcut ceva. Sigur, tatăl copilului a considerat că are toate motivele din lume să ia cuţitul şi după ce l-o fi ameninţat să nu mai facă ceea ce-l enerva, pentru că ”iote, mă, cuţâtu’, io te-am făcut, io te omor cu mâna mea!” (cuvintele ni le imaginăm noi, ca o tradiţie populară care spune că bătaia e ruptă din Rai – mai degrabă dezlipită DE Rai), tatăl s-a şi ţinut de cuvânt. I-a înfipt copilului de 6 ani cuţitul în piept. Hemoragie internă, deces. Ne mai imaginăm, de asemenea, spaima dementului părinte, care a crezut că loveşte un sac de box, nu o făptură firavă, de doar 6 anişori. S-o fi apucat să strige la copil şi să-l certe ”să nu-m faci mie una ca asta, bre, zâi ceva, mişcă, bă!”. Spaima nu credem că a fost pentru că şi-a dat seama că a violentat un copil, propriul copil, ci pentru că ştia ce-l aşteaptă: cătuşe, puşcărie. Atunci, a încercat şi el, la fel de nebun, să-şi pună capăt zilelor, să-şi taie venele, etc. Ambulanţa sosită la faţa locului a constatat decesul micuţului şi hemoragia tatălui. Mama – care se spune că făcea duş în timpul acesta, iar alte surse media spun că ar fi fost la rândul ei închisă într-o cameră de nebunul tată, rămânând singur cu copilul să-l ”educe” – a fost găsită în stare de şoc.
Unii spuneau că familia s-ar fi pregătit să plece la biserică. Nu credem – o familie care merge la Dumnezeu nu face aşa ceva. La ora 11.00, ce putea face acea familie mai bun decât să se bată între ei părinţii şi să-şi ucidă tatăl copilul de 6 ani? Putea fi deja în biserică. Nu ştim (dar nici nu credem) dacă a fost prima ieşire violentă a tatălui asupra educaţiei copilului. Dumnezeu s-a mâniat atât de tare, încât i l-a luat. Tragic, precum Sfânta Filofteia, lovită cu securea tot de un tată beţiv şi violent, pe când copila avea doar 15 ani, pentru că le dădea mâncarea ei săracilor.
Duminică 20 noiembrie, în familia din Timişoara, unul a mers în Rai, altul în iad.
Am putea reveni acum la date seci privind violenţa domestică. Nu căutăm vini, nu judecăm, dar dacă într-o familie, unul dintre părinţi (de obicei tatăl) este violent şi degrabă săritor într-o mână cu sticla de băutură şi în cealaltă cu cuţitul/toporul/pliciul de muşte sau orice alt obiect ce poate deveni obiectul crimei/al violenţei, este mai bine ca partenerul-victimă să-şi ia copilul sau copiii, oricâţi ar fi, şi să plece la orice primă instituţie a statului care-i iese în cale şi să ceară ajutor.
Suntem convinşi că în familia cu două steaguri negre ridicate deodată, violenţa de duminică a fost precedată de multe alte ore de certuri şi ameninţări reciproce între adulţi şi asupra copilului, din partea tatălui. Săraca mamă! S-o fi temut să-şi ia lumea-n cap cu copilul de mână (era o familie din Chişinău stabilită de nici un an la Timişoara), că nu are mijloace de existenţă. Poate a fost o soţie care s-a obişnuit cu scandalurile şi cu ameninţările violentului soţ, inclusiv cu bătăile. Dacă ea, matură, s-a putut feri din calea nebunului, firava făptură nu a putut.
Fiecare familie ar trebui să se gândească la situaţia proprie, în raport cu astfel de familii blestemate de … nici nu ştim de către cine. De la o mică scânteie, adrenalina poate întuneca mintea, chiar şi fără alcool, iar mânia extremă poate duce la crimă. Acest bărbat şi-a urât din răsputeri copilul. Dacă în sufletul lui ar fi existat un strop de milă, nu ar fi putut ridica un cuţit asupra unui prunc de 6 ani.
Răsplata a venit: nebunul a murit pe masa de operaţie. Ambulanţa sosită la familia nenorocită a constatat decesul copilului şi l-a preluat pe tatăl-nebun, care-şi tăiase venele. Au încercat să-l resusciteze, au ajuns cu el în viaţă la Spitalul Judeţean, a fost băgat imediat în operaţie, dar Dumnezeu nu a mai avut pentru el nici măcar trei zile, ca să asiste la coborârea în ţărână a propriului copil.
Dragi părinţi, nu există copii răi, ci doar lipsă de preocupare a adulţilor faţă de ei. Copiii nu sunt păpuşele aduse pe lume din întâmplare, pe care să le fixezi în vitrină, care nu cer nimic, nu au nicio nevoie, eventual mai aduc în casă câte-o alocaţie lunară, pe care le-o beau taţi sau chiar mame nevrednici şi nevrednice.
Dacă au venit pe lume – NU LA SOLICITAREA LOR! – atunci aveţi grijă de ei. Nu aveţi dreptul să le luaţi viaţa şi să-i batjocorişi! În loc să strigaţi pe ei şi să-i faceţi în toate felurile urâte, mai bine citiţi-le o poveste, plimbaţi-i, arătaţi-le oraşul. E gratis. De la aceşti copiii veţi avea pretenţia să vă acorde atenţie când veţi fi bătrâni, să vă suporte, să vă îngrijească. Cum? Aşa cum i-aţi neglijat (unii dintre) dumneavoastră? Iubiţi-i şi vă vor iubi!
