Criza zonei euro

După cum este cunoscut, statele din zona euro au fost afectate dramatic în ultimii cinci ani de criza economică globală care s-a declanșat acum cinci ani în SUA și a contaminat apoi intraga lume. Spre deosebire, însă, de SUA, în zona eruro creșterea economică din perioada 2010-2011 a fost modestă, iar în acest an economia zonei euro va reintra foarte probabil în recesiune.

În consecință, acestă gravă disfuncție a determinat o creștere fără precedent a numărului de șomeri (17,801 milioane de șomeri în iunie 2012). În opinia mea,datele prezentate în continuare reflectă foarte concludent principalele efecte macroeconomice ale actualei crize din zona euro.

Zona euro

Surse de date: 1. Eurostat, Employment and unemployment (LFS); 2. Eurostat, Newsrelease euroindicators, 113/2012, 31 July 2012; 3. Eurostat, Real GDP growt rate.

Evident, aceste contraperformanțe, coroborate cu fezabilitatea financiară din ce în ce mai redusă a guvernelor Greciei, Portugaliei, Irlandei, Spaniei și Italiei, au generat foarte multă incertitudine și  îngrijorare în zona euro, în Uniunea Europeană (UE) și în restul lumii. Dar de ce nu a putut fi prevenită această criză? Și de ce după cinci ani de eforturi și de suferințe fără precedent nu s-a reușit soluționarea acestui cataclism?

În opinia mea, contracararea actualei crize economice din zona euro implică rezolvarea următoarelor probleme reziduale:

– ineficiența alocativă din ultimile decenii;

– deprecierea și polarizarea competivității;

– ineficacitatea instituțiilor UE.

Într-adevăr, dacă comparăm dinamica îndatorării publice și private cu cea a PIB în perioada 1995-2012, devine evident fenomenul ineficienței alocative generalizate în cazul zonei euro. Datele prezentate în continuare reflectă foarte clar acest fenomen recesiv.

% din PIB

Surse de date: 1. Eurostat, Newsrelease euroindicators, 111/2012, 23 July 2012; 2. Eurostat, Macroeconomic Imbalance Procedure.

Fără îndoială, datele anterioare reflectă principala disfuncție a economiilor din zona euro:  procesul neântrerupt de creștere  economică din perioada 1990 – 2008, proces care a avut drept scop masificarea consumului, s-a dovedit a fi în cele din urmă nesustenabil, în condițiile în care costurile creditării acestui proces au fost în mod sistematic mai mari sau cu mult mai mari decât  PIB-ul aferent. Cu alte cuvinte, în cazul zonei euro, la fel ca și în cazul SUA și Japoniei, de altfel, randamentul macroeconomic al indatorării publice și private a fost negativ și nu pozitiv în perioada menționată. În aceste condiții, creditarea a generat la nivel macroeconomic nu numai PIB, dar și pierderi, pierderi finanțate prin emisiune monetară fără acoperire. Drept urmare, indatorarea publică și privată la nivel macroeconomic a crescut atât de mult în raport cu valoarea PIB  (  care reprezintă în acest context singura resursă financiară reală în pentru plata dobânzilor și a rambursărilor aferente acestor datorii ), încât, mai întâi, băncile cele mai vulnerabile și apoi uriașe sisteme bancare și financiare au intrat în insolvență, la fel ca și în cazul bulelor speculative de pe piețele financiare insuficient reglementate. Mai precis, uriașul decalaj  dintre creșterea datoriilor publice și private, pe de o parte, respectiv creștera PIB , pe de altă parte, a determinat un nivel critic al îndatorării ( 60% din PIB ) în majoritatea statelor din zona euro, dar mai ales în foarte mediatizatele cazuri ale Greciei, Portugaliei, Irlandei și, mai nou, în cazul Spaniei ,Italiei și, foarte probabil, al Belgiei. Pe de altă parte, fezabilitatea financiară negativă a procesului de creștere economică din zona euro nu reprezintă singura disfuncție critică a acestui proces. Deprecierea pe termen lung și polarizarea accentuată a competivității reprezintă cel de al doilea risc major în ceea ce privește fiabilitatea pe termen lung a zonei euro. Datele prezentate în continuare reprezintă cea mai clară a acestui fenomen negativ.

Sursa datelor: Eurostat, Macroeconomic Imbalance Procedure.

Intr-adevăr, din datele precedente rezultă că doar în Germania, Luxemburg, Olanda, Austria și Finlanda s-au înregistrat în ultimul deceniu fluxuri financiare sistematic pozitive în relațiile comerciale și financiare cu celelalte state din zona euro și din restul lumii. Această polarizare a țărilor din zona euro în țări net exportatoare și țări net importatoare pe termen lung reprezintă, în opinia mea, o problemă nesoluționabilă în actualul context zonal și global. De ce? Deoarece cele cinci țări menționate care inregistrează pe termen lung excedente comerciale sistematice generează, paradoxal, două tipuri de probleme foarte greu soluționabile celorlalte țări din zona euro. Mai întâi, excedentele comerciale extrazonale ale Germaniei, Luxemburgului, Olandi, Austriei și Finlandei au fost în perioada analizată  mai mari  cu aproape 157 miliarde euro decit deficitele comerciale inregistrate de celelalte 12 state din zona euro în relațiile lor comerciale extrazonale (Eurostat, International trade).

Din această cauză, moneda unică europeană a fost supracotată în mod sistematic în raport cu monedele SUA, Japoniei și ale statelor emergente. Drept urmare, companiile din statele mai puțin compertitive ale zonei euro ( inclusiv Spania, Italia si chiar Franța ) au fost silite să facă un pas înapoi, atât în competiția lor cu companiile din Germania și Olanda, dar mai ales cu cele din statele emergente ( Brazilias, Rusia, India, China ). În al doilea rând, polarizarea din ce în ce mai accentuată a competivității in zona euro a determinat un excedent de resurse financiare în statele cu economii competitive și un deficit acut de resurse financiare în statele cu economii mai puțin competitive. Atâta timp cât acest deficit de resurse nu a atins un nivel critic, el a putut fi finanțat de băncile din Germania și din celelalte state cu competivitate ridicată. Dar în momentul în care nivelul îndatorării a atins praguri critice, mai alesa în cazul datoriei publice, finanțarea acestor debite nu a mai fost posibilă, chiar dacă Banca Centrală Europeană a asigurat în sistemul bancar al zonei euro un nivel extrem de ridicat și un cost aproape nul al lichidității.

În sfârșit, ineficacitatea decizională din instituțiile UE, mai ales din Comisia Europeană și din Parlamentul European, se datorează, din câte imi dau seama, formalizării excesive a proceselor decizionale și  lipsei totale de eficacitate a strategiilor de contracarare a crizei promovate de Comisia Europeană și de Banca Centrală Europeană. Astfel, în timp ce strategia Comisiei Europeane de contracarare a crizei din zona euro, strategie impusă fără menajamente de executivul Germaniei, implică o austeritate fiscală care determină în mod inevitabil șomaj și derclin economic, politica monetară a Băncii Centrale Europene vizează mai degrabă amânarea colapsului financiar al zonei euro și nicidecum reducerea nivelului indatorării sau reducera disparitățiilor în ceea ce privește competivitatea.

Din cele prezentate rezultă că statele din zona euro se confruntă de aproape cinci ani cu două probleme aproape insolubile:  nivelul critic al indatorării publice și private, respectiv  polarizarea competivității la nivel micro și macroeconomic. Dar de ce este atât de dficilă rezolvarea acestor probleme ? Deoarece reducerea drastică a indatorării publice și private după mai multe decenii de masificare a consumului prin creditare bazată pe emisiune monetară fără acoperire implică, în opinia mea,  aceleași frustrări și aceleași suferințe ca și tratamentul aplicat celor dependenți de consumul de droguri. Pe de altă parte, nu cred că nivelarea sau masificarea competivității prin politici publice reprezintă o opțiune fezabilă. Mai degrabă ar fi o opțiune dezastruoasă…

Dr. ing. Nicolae Țăran

Comentarii

comentarii