Pentru un ziarist german, căruţa europeană cu proşti s-a răsturnat în Balcani. Anul trecut, a apărut la editura reputată germană Rowohlt cartea „Ist Intelligenz erblich? – Eine Klarstellung“ („Este inteligenţa ereditară? – o clarificare”). Autorul cărţii, Dieter E. Zimmer, s-a născut în 1934 şi a studiat publicistică, ştiinţe politice şi istorie. Din 1959 până în 1999 a fost redactor la săptămânalul Die Zeit, apoi jurnalist ştiinţific în domeniile psihologie, medicină şi biologie.
Această carte explică cititorului că inteligenţa este o caracteristică a unui grup sau a unei populaţii şi că educaţia favorabilă a individului trebuie să ţină cont de biologism – deci de un determinism genetic – pentru a-i asigura cea mai bună dezvoltare. Analizele autorului sunt un mix pseudo-ştiinţific, acoperind o gamă foarte largă de surse de inspiraţie, de la studiile PISA (randamentul şcolar reflectat internaţional), până la speculaţii darwiniste cu inflexiuni de tristă amintire. Copiii din ţările musulmane Bosnia, Liban, Maroc, Pakistan şi Turcia, care au participat la studiul PISA, stau, după cum ne relatează autorul, cu cinci puncte mai prost decât copiii din ţări ne-musulmane din centrul Europei. Rezultatele slabe, subliniază autorul, ale copiilor musulmani din Germania, conform studiului PISA, nu se explică prin statutul lor de imigranţi, deoarece se confruntă şi acasă cu aceleaşi slăbiciuni la matematică. Această slăbiciune este răspândită în întreaga zonă mediteraneană, precizează Zimmer, şi este mai degrabă un „defileu al IQ-ului”, care împiedică deopotrivă musulmanii şi ne-musulmanii. Autorul precizează că cel mai jos punct al acestui defileu este situat în Albania, Bulgaria, Grecia, România şi Serbia.
Autorul cărţii continună discursul cu aer de superioritate la adresa altor popoare, explicându-ne că doar prin educaţie nu poate fi suprimat factorul genetic. Tocmai de aceea – apreciază exponentul acestei noi teorii a superiorităţii, Dieter Zimmer – a eşuat în SUA o politică educaţională care a plecat de la o idee politică a egalităţii, pentru că ignoră cu desăvârşire biologismul. Jurnalistul Zimmer susţine că gena inteligenţei este recesivă în copilărie şi devine dominantă la maturitate. De aceea, ajunşi la vârsta matură, cei din valea proştilor pierd şi efectele educaţiei, continuă el aserţiunile.
Concretizarea ştiinţifică a căruţei cu proştii din Balcani nu este singulară; şi behaviorismul american, ca şi curent socio-pedagogic de a înlătura prin educaţie inegalitatea în societate, îl consideră feuilletonistul cu distincţii „naiv” şi „absurd”. Politica educaţională a zonelor sau ţărilor cu o populaţie cu IQ scăzut ar fi pus bazele unei adevărate „industrii a promovării” şi educării copiilor, afirmă Zimmer, fără succes, deoarece au ignorat biologismul. De o subtilitate inegalabilă este regretul autorului pentru compromiterea biologismului de către nazişti. Fără acest abuz al biologismului, crede teoreticianul elitist german, societatea nu ar refuza curentul biologic în educaţie şi politică.
În mod surprinzător, în presa germană a apărut un lanţ întreg de laude la adresa acestei infatuări publicistice. Frankfurter Allgemeine Zeitung o consideră „o carte edificatoare care merită citită”, Die Zeit îl elogiază pe autor numindu-l „incoruptibil” şi opera sa neo-ariană „o carte ne-ideologică lămuritoare”, iar alt ziar de limba germană, Basler Zeitung, o recomandă drept „o carte ştiinţifică acaparantă”. Popularitatea acestei cărţi în Germania este pe măsura aşteptărilor la un autor distins cu cele mai cunoscute premii publicistice germane. Renumitul sociolog şi genealog Volkmar Weiss le mulţumeste lui Eduard Zimmer şi editurii pentru curajul lor. El precizează că a publica media de inteligenţă a anumitor naţiuni sau a germanilor şi non-germanilor este în conformitate cu constituţia germană. Zimmer nu înţelege de ce ar putea fi criticat pentru clarificările sale, deoarece nici nemţii nu se supară că locuitorii Hong Kong-ului sunt mai inteligenţi decât ei.
Bizar este că niciun organ de presă semnificativ din Germania nu a luat o atitudine critică. Astfel de explicaţii de natură să îngrădească selectiv şansele de dezvoltare în viitor în Europa, printr-un dictat pe măsura „inteligenţei scăzute”, aduce aminte de vremuri zbuciumate ale trecutului relativ recent al Europei. Generos cu europenii mai puţin înzestraţi, Dieter Zimmer, găseşte cuvinte de consolare: inteligenţa nu este o trăsătură individuală, ci o caracteristică a unui grup. Drept care şi indivizii în cauză se pot simţi comfortabil printr-o solidaritate europeană „a proştilor”, născută din imaginaţia
debordantă a lui Dieter Zimmer.
