Contraeditorial
O mărturie de crez profesional
Nu m-am gândit niciodată, atunci când mi-am ales meseria de medic, că mă voi pensiona la 50 de ani. După ce am început să profesez am realizat că nu este deloc ușor să ai de-a face în fiecare zi cu oameni diferiți, după vârstă, educație, mediul de proveniență, dar mai ales, după boală; oameni deveniţi pacienţi, cărora trebuie să le alini durerile, să încerci să-i vindeci de boli, măcar să le ameliorezi starea de sănătate. Aș îndrăzni să spun acum, după mai bine de 40 de ani de muncă neîntreruptă, că a tămădui oameni este una dintre cele mai dificile meserii. Nu vreau să argumentez, nu doresc să fiu patetic cu mărturii care demonstrează noblețea profesiei, deși am și eu mii și mii de exemple din experiența personală. S-au spus și se vor spune multe pe această temă, la noi și peste tot în lume. Au fost numeroase momentele în care m-am simțit disperat că nu pot ajuta mai mult sau deloc, dar nenumărate și cele în care m-am bucurat că am atenuat suferința pacienților mei. Fiecare cititor al acestor rânduri, dacă își scrutează viața personală și a celor apropiați, este imposibil să nu găsească momente în care a avut nevoie de ajutorul medicului. Pentru că nu există om care să fie ferit de boală.
Abia în jurul vârstei de 50 de ani, după mai bine de 30 de ani de studiu, examene și, mai ales muncă practică neîntreruptă, am realizat că sunt un medic împlinit. Adică pot face față aproape oricărei patologii întâlnite în specialitatea mea. Spun aproape, pentru că una este boala învățată într-un tratat de specialitate și alta este manifestarea ei la fiecare om în parte.
La 60 de ani m-am simțit profesional mult mai bine ca la 50! Gândeam și acționam mult mai rapid, mai bine, îndrăznesc să spun, de la an la an! Am înțeles că experiența în profesie nu poate fi înlocuită cu nimic. Cred că așa ceva realizează nu doar medicii, ci orice om care și-a făcut meseria cu bun-simț și responsabilitate iar cu asupra de măsură simt importanța experienței cei pasionați de munca lor.
Ajutat de o stare bună de sănatate, nu m-am pensionat la 65 de ani. În baza titlurilor obținute în carieră, legea îmi permitea prelungirea activității până la vârsta de 70 de ani. De ce am continuat să muncesc? Dincolo de sentimentul că încă pot ajuta pacienții, prin experiența acumulată, mai bine ca oricând, în urmă cu 3 ani, în sfârșit (!) salariile medicilor din sistemul public din România s-au ameliorat până la un nivel, cât de cât, onorabil. Onorabil de-a dreptul, dacă îl comparăm cu salariile mizerabile ale profesorilor, doar cât de cât, dacă îl comparăm cu salariile celor care se pot pensiona la vârsta de 50 de ani. Mă refer la cei numiți ”speciali” de către popor, speciali prin scurtimea carierei, în comparație cu a medicilor și a profesorilor, speciali pentru că beneficiază (în compensația faptului că nu se pot înregimenta politic) de medicamente, haine, chiria locuinței și alte asemenea gratuit, adică plătite de stat și nu din propria retribuție, care este cu mult mai mare decât cea a normalilor, a cetățenilor plătitori de taxe și impozite. Adică a celor care vor beneficia de o pensie bazată pe contributivitate. Apropo de pensie, pensia unui medic pensionat la 65 de ani este aproximativ de cinci până la opt ori mai mică decât a unui ”special” pensionat la 50 de ani…
Nu m-am gândit niciodată să fac grevă! Nici nu am întâlnit vreun medic dispus să accepte o astfel de formă de protest. Etica profesiei de medic exclude refuzul asistenței medicale și nu are rost să invoc jurământul lui Hipocrate, imperativul înțelept și categoric al acestei meserii!
Nu știu dacă mă ”voi bucura de pensie”, deși aș vrea, ca orice om normal. Dar, parafrazând vorba ”decât o viață cioară, mai bine o zi vultur”, îndrăznesc să spun că, decât așezat ca o cioară vopsită, ipocrită și aparent obosită de ”stres” și cu o pensie ”special de colosală” la 50 de ani, mai bine încerc zborul vulturului până la 70 de ani! Cu alte cuvinte, doar dacă muncești demn toată viața, oricât de scurtă sau de lungă ți-a fost hărăzită, îți poți împlini destinul de om!
