Ce s-a consumat la Minsk este, foarte pe scurt, o înfrângere a Europei. Dar și o înfrângere a Statelor Unite. Marele câștigător al îndelungatei runde de negocieri care s-au desfășurat acolo este Rusia. Rusia lui Vladimir Putin. Acea Rusie care își arată, printr-o adevărată paradă militară, întreg arsenalul militar, transformând un stat european, cu şaizeci de milioane de locuitori, într-un poligon de tragere. Acea Rusie care se bucură de apanajul unei excepționale diplomații.
Vladimir Putin şi diplomația de la Kremlin au manevrat în așa fel lucrurile încât să producă, în chestiunea ucraineană, o falie între Europa și Statele Unite ale Americii. În timp ce Washington-ul a insistat și insistă pentru o politică fermă de apărare a statului european al Ucrainei, în integralitatea teritoriului național al acestui stat, Uniunea Europeana este dispusă să facă concesii. De fapt, să continue concesiile săvârșite, odată prin acceptarea anexării Crimeii de către Rusia, deci, modificarea dramatică, contrar tratatelor internaționale, a granițelor rezultate după cel de-al Doilea Război Mondial și, în al doilea rând, aceea Europa care tolerează existenţa unor conflicte, fie ele și înghețate, pe teritoriul ucrainean, oficializând, atât prezența separatiștilor înarmați, a gherilelor acestora, cât și a trupelor neasumate ale Moscovei. Ultima solicitare a Statelor Unite a fost și ea pusă în stand-by. Solicitare conform căreia, o politică normală în raport cu situația creată în zonă ar fi înarmarea autorităților ucrainene pentru a le ajută să lichideze militar enclavele cucerite în numele Moscovei, de insurgenții separatişti.
A doua falie creată de diplomația rusă, într-o bună combinaţie cu tonul tăios și amenințător al lui Vladimir Putin, s-a produs între statele Uniunii Europene, unde principalii jucători, Germania și Franța, nu s-au prea înțeles și au venit cu soluții care s-au bătut cap în cap.
A treia falie a fost creată între Ucraina și restul lumii, din simplul motiv că autorităţile de la Kiev nu au cum să nu observe că, pas cu pas, prin asemenea tratative, statul se îndreaptă spre disoluţie. Spre dezmembrare. Iar cele şaptezeci de miliarde împrumut de la FMI nu sunt decât o coroană de flori la mormântul unui deces anunțat.
De fapt, Moscova a obținut tot ce a vrut. Mai întâi, un răgaz de timp, suficient de mare, până la încetarea focului, pentru a-și extinde și a-și consolida pozițiile în enclavele create. Apoi, recunoașterea implicită a statului insurgenților, de parte juridică în conflict, subiect, deci, de drept internațional, astăzi reprezentat de Moscova, dar mâine, putându-se reprezenta în nume propriu. În fine, pentru o vreme cel puțin, conflictele vor fi înghețate. În două zone cheie ale Ucrainei. Ceea ce înseamnă că ele dobândesc un alt statut. Asemănător Transnistriei.
Este exact ceea ce a vrut Moscova. Acceptarea faptului săvârșit, a sacrilegiului săvârșit prin anexarea Crimeii și, din nou, aceeași politică a piciorului în prag, a ușii rămase întredeschise, prin crearea zonelor de conflict înghețat la Doneţk și Lugansk.
Cât privește România, ea s-a ales cu cele mai severe amenințări de agresiune de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, dar și cu imaginea unui stat echilibrat, condus de oameni responsabili, care au înţeles să răspundă cu măsură, inteligent și prudent, provocării grosolane a Moscovei.
