(Partea a II-a, urmare din numărul trecut)
Zoli Toth & Adrian Enescu
Spectacolul lui Zoli TOTH, un fiu al Timişorii, intitulat ˝Bach in Showbiz˝ şi nu cu celebra trupă SISTEM, a incitat publicul care a umplut sala Filarmonicii până la refuz.
Demersul muzical în care se porneşte de la Johann Sebastian Bach şi combină sensurile de pop, rock, jazz, clasic sau electronic, într-un proiect fusion, îl face acceptat de preferinţele celui mai divers public. Explicaţia acestui fenomen muzical inedit constă în faptul că la baza lui stă Adrian Enescu, prolificul, inspiratul şi unul dintre pionierii muzicii electronice. În interpretare, pe lângă ZOLI au stat violonista Ama Gîscă, violoncelista Flamina Nastai şi percuţionistul Bogdan Pop.
Splash & Suflătorii Filarmonicii
Ansamblul de percuţie SPLASH, spre lauda profesoarei Alina Cuibariu – Jumugă, fiinţează din 1996 şi este reprezentativ pentru Colegiul Naţional de Artă Ion Vidu.
În partea întâia a concertului din 6 mai a evoluat SPLASH, iar în a doua parte corul şi orchestra aceluiaşi Colegiu – prezentând Gloria de A. Vivaldi. Dirijori: Cezar Verlan şi Lucian Ioniţă.
O mare ˝priză˝ la public a avut-o şi concertul cu Muzică din filme a formaţiei de suflători din Filarmonica Banatul, sub conducerea lui Aurel Manciu, fost filarmonist la ˝noi˝, stabilit în Germania. Într-un portret al compozitorului Andrew Lloyd Webber s-au ˝savurat˝ extrase din coloana sonoră a filmelor: Războiul Stelelor, Vrăjitorul din Oz, Piraţii din Caraibe etc. Concertul s-a repetat şi la penitenciar.
Un concert exotic, l-aş numi, pianistul Sorin Petrescu îi zicea ˝popular˝ în explicaţiile care le dădea publicului, a avut loc vineri, 9 mai. De Ziua Europei s-au cântat muzici africane, rapsodii ˝negre˝, irlandeze, blues şi samba.
Minuni muzicale – „Trio Contraste”
Îl menţionez din nou pe Sorin Petrescu pentru că este copleşitor de dotat, aplicativ în multiple direcţii muzicale: pianist de ˝clasic˝, de jazz, de modern, orchestrator şi mai nou muzicolog doct. Şi-a prezentat recent o carte, un studiu, de maximă oroginalitate. Pornind de la titlul ˝Ce se aude şi ce nu se aude˝, la multiplele unghiuri din care răspunde la întrebarea pe care şi-o pune, la bibliografie etc. Trio Contraste, formaţia pe care a inţiat-o cu decenii în urmă şi căreia i s-au alăturat fenomenalul flautist Ion Bogdan Ştefănescu şi desăvârşitul percuţionist Doru Roman a evoluat alături de orchestra Filarmonicii, dirijor Theo Wolters. Am ascultat tot felul de ˝minuni˝ muzicale. African Sketch, în care orchestra nu a scos un sunet, marcând ritmuri, bătând din palme. ˝Rapsodie negre˝ de ˝facilul˝ Francis Poulenc, care nu-şi bătea capul cu canoane, fugi şi sonate, ci îşi dorea o muzică simplă, clară, sănătoasă şi robustă. O Irish Suite de Ph. Coulter în care incantaţii lirice se succedau cu suportul ritmico-melodic al cunoscutelor dansuri irlandeze. Au urmat Tambourin chinois de Kreisler, Siciliana Blues de Cornel Ţăranu şi Two Sambas de Radames Gnatali.
Studenţi în Festival
Concertul orchestrei studenţilor Facultăţii de Muzică a avut loc în Sala ˝Mihai Perian˝ a C.N. de Artă Ion Vidu. Dirijorul Peter Oschanitzky a inclus în program Concertul în Re pentru violoncel şi orchestră de J. Haydn şi concertul nr. 23 în La pentru pian şi orchestră de W. A. Mozart. Părţile golistice au fost interpretate impecabil de Cristian Chifan – în primul şi Melita Botezatu, în cel de-al doilea.
După, pauză corul studenţilor aceleiaşi Facultăţi a abordat cu elan şi pasiune un program de coruri din opere sub conducerea lui Cezar Mihail Verlan. Se cerea însă ceva mai mult aplomb şi volum vocal.
Recitalul de excelenţă al întregului Festival a fost susţinut de Valentin şi Roxana Gheorghiu, în seara de miercuri, 14 mai. Un recital de pian la patru mâini, cu lucrări speciale de Mozart, Schubert, Dvorak, Brahms şi Enescu. Valoarea interpretativă a fost la cele mai înalte cote, pe tot parcusul recitalului. Ceea ce a indus un adevărat ˝delir˝ în sala de concert au fost Trei dansuri ungare (2, 5 şi 6) de J. Brahms şi o dată în plus Rapsodia română nr. 1 în La major de George Enescu, (transcripţia pentru pian). Am trăit aici senzaţia unei sonorităţi orchestrale tulburătoare, rezultate dintr-o linişte interpretativă fără ˝fandoseli˝ teatrale.
Un L΄ ARSENALE neconvingător
Formaţia celor cinci italieni sub denumirea de L΄ ARSENALE a prezentat un recital de muzică contemporană. Atât de contemporană încât unele lucrări au fost concepute în acest an şi prezentate în primă audiţie absolută. Experimentele acestor tineri muzicieni ţintesc să umple golul dintre actul componistic pretenţios şi cel de a construi muzică pe gustul lor. ˝Obiectele˝ sonore au fost în mare: saxofon, acordeon, chitară electrică, pian şi synthetizator. Una din piese, pentru pian solo, nu s-a derulat după partitură, ci cu ˝animated notation˝ (notaţie animată pe un ecran special). S-au auzit mici motive circulând de la un instrument la altul, dar în general era un pointilism de culori sonore (Farbenmelodie). Publicul, chiar şi cel ˝devotat clasicului˝, nu s-a dovedit interesat de acest recital încât în sală au fost câteva zeci de ˝iniţiaţi˝ care au apreciat lucrările Samaya a Doinei Rotaru şi Dans ritualic de Gabriel Mălăncioiu – nu fiindcă erau de-ale noastre, ci erau mai reuşite.
CRESCENZI şi soţii Gheorghiu
Şi pentru că începutul festivalului a fost de bun augur, iar pe parcurs s-a derulat într-un crescendo expresiv, la pupitrul ultimului concert s-a prezentat maestrul David CRESCENZI. Dirijor, pianist, muzician de anvergură, a dirijat întregul program fără partitură, stăpânind fiecare detaliu, ˝regizând˝ intrările cu gesturi sigure şi elegante. A dat o strălucire solară celebrei ˝Simfonii clasice˝ de Prokofiev, această muzică a secolului XX scrisă în stilul mozartian al secolului al XVIII – lea.
În Concertul pentru două piane şi orchestră în do de J.S. Bach, efectul sublim al interpretării este augmentat de valoarea celor doi interpreţi, din nou, Valentin şi Roxana Gheorghiu. În muzică de Bach, linişte deplină. Pizicato-ul orchestrei de coarde este abia perceptibil. Altitudinea interpretării se menţine şi în interpretarea Simfoniei a VIII-a de L. van Beethoven. D. Crescenzi pune în valoare obiectivul din această ˝mică simfonie˝, adică umorul şi unda de bucurie a Titanului din perioada când a scris-o. Am savurat din plin canonul umoristic adresat lui Mälzel, inventatorul metronomului şi finalul voios a cărei sclipitoare fantezie este întreruptă de neaşteptate intervenţii burleşti.
Festivalul T.M., ediţia din acest an, a fost cum a fost, dar toate sunt bune când se termină în muzică!
Ovidiu Giulvezan
