Actuala situaţie creată de OUG 80/2010 (care a devenit Legea 410/2011 prin votul Camerei Deputaţilor (camera decizională), si prin care, indemnizaţiile revoluţionarilor cu merite deosebite au fost sistate pentru anul 201), nu face decât să sublinieze modul total absurd şi inechitabil în care încearcă să se aplice diferenţierea acordării indemnizaţiilor de revoluţionar diverselor categorii cuprinse în Legea Recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989.
Dincolo de implicaţiile economice care au determinat această „suspendare” a indemnizaţiilor pentru categoriile „Luptătorilor cu merite deosebite”şi pentru „Urmaşii celor decedaţi”, rămâne în discuţie o gravă implicaţie morala a felului în care au fost gândite şi acordate iniţial meritele celor cuprinşi în lege, a comerţului cu merite şi a proliferării numărului de revoluţionari care au apărut multiplicându-se chiar şi după data de 22 decembrie, când Revoluţia de fapt s-a încheiat.
Chiar şi dintr-o simplă punere în discuţie a meritelor unor categorii „rezistente” la selecţia preferenţiala din decizia politicului, situaţia nu stă mai bine.
Se ştie că o serie dintre cei arestaţi (reţinuţi) în timpul evenimentelor din decembrie 1989, au fost arestaţi întâmplător din excesul de zel al forţelor de represiune, fără ca cei reţinuţi astfel să fi avut nici un fel de rol în cursul demonstraţiilor. Eroi…
Aceste persoane beneficiază de indemnizaţii necondiţionate de limita venitului, pe o scara a avantajului superioară adevăraţilor revoluţionari care s-au expus în timpul demonstraţiilor prin acţiuni individuale şi care, în acest moment, au indemnizaţiile suspendate.
La fel de cunoscut este faptul că unii dintre răniţi au fost împuşcaţi cu totul întâmplător de gloanţe ricoşate, nici măcar aflându-se în stradă şi deci, fără a fi avut o implicare directă, individuală în mişcările revoluţionare. Nici în acest caz, modul în care au fost afectaţi nu poate îndreptăţi la „recunoştinţă” ci la acordarea „calităţii” de victimă iar despăgubirile pentru afecţiunile fizice (răni, spitalizare, sechele) trebuie să li se impute celor care le-au cauzat., militari, securişti sau generic, armatei. Şi aceştia se încadrează în categoria eroilor, martiri …
Şi în această situaţie, prin comparaţie cu unii dintre adevăraţii revoluţionari (dacă ar fi să-i numim fie si doar pe timişorenii Ioan Savu, Lorin Fortuna sau Claudiu Iordache) care s-au expus prin acţiuni individuale şi care, în acest moment, au indemnizaţiile suspendate, cei răniţi întâmplător beneficiază în continuare de indemnizaţii consistente şi deci de avantajele „recunoaştinţei”.
Cât de echitabil, drept şi corect este aplicată „Legea recunoştinţei” …!
Pe de alta parte, întreaga „creaţie” postrevoluţionară de „revoluţionari” a fost favorizată şi de imixtiunea politicului în judecarea şi aprecierea corecta a evenimentelor şi actorilor din acele momente, de personaje aproape interlope cu puternice conexiuni în clasa politică, căreia i-a produs susţinători şi voturi ori chiar, se spune, suport financiar. Aceeaşi clasă politică, din însă cu totul altă abordare a intereselor, nu are în vedere nici un fel de reparaţie morală a legii, ci elimină mascat, sub formula „suspendării” indemnizaţiile a tocmai celor care au făcut posibil exerciţiul „democratic” şi implicit existenta unei noi societăţi. În timp ce, „din raţiuni economice” se motivează salvarea unor fonduri care se risipesc pe revoluţionari, clasa politică îşi întăreşte în mod progresiv privilegiile, folosind un dublu limbaj social pigmentat cu ipocrizie şi arivism. Mai mult decât atât, nu are nici un fel de dorinţă în a regla o justă apreciere a meritelor, recompensând prin pensii substanţiale pe tocmai cei care (foşti beneficiari ai privilegiilor regimului ceauşist) au fost autorii rezistenţei antirevoluţionare, cei care au deţinut poziţii importante în structurile securităţii sau armatei sau în aparatul de partid.
Nu este de mirare că actualele formaţiuni politice sunt bine garnisite de foşti ofiţeri de securitate şi foşti activişti ai partidului ceauşist (comunist), acum metamorfozaţi în prosperi oameni de afaceri care îşi dedică, din nou, activitatea „binelui ţării”.
Despre gravul derapaj moral al clasei politice româneşti vorbesc de la sine nenumăratele, mai zilnice, scandaluri de corupţie, mas-media este intoxicată de ipocrizia , lipsa de scrupule şi arivismul nici măcar disimulat.
România nu este o ţară săracă ci o ţară sărăcită de personaje care au tranzitat şi tranzitează politicul derulând afaceri oneroase la adăpostul rudelor şi al clanurilor de partid. O ţară cu o puternică economie subterană, încrengături între lumea interlopă şi politicieni, economie care a determinat în doar 20 de ani o puternică polarizare a claselor sociale, lovind dureros în clasa de mijloc.
Pauperizarea şi umilirea intelectualităţii nu este numai vina „măsurilor de austeritate ale actualului guvern” ci face parte şi dintr-un îndelung proces al guvernărilor anterioare. Poate şi pentru că pe aceeaşi scenă revedem regrupaţi politic cam aceeaşi actori, tot mai prosperi şi tot mai aroganţi, tot mai abili în a-şi păstra şi întări privilegiile. Ei sunt de fapt Învingătorii de astăzi, căţăraţi pe umerii revoluţionarilor Gavroche de ieri, care pentru „recunoştinţa” de a fi răsturnat regimul ceauşist, au primit şi ei câte o linguriţă din tainul public pentru a putea trăi cât de cât decent.
Această tradiţie a recompensării meritelor celor care au schimbat într-un mod anume istoria este practicata pretutindeni. Aşa se întâmplă şi în cazul veteranilor de război, care primesc o indemnizaţie pe lângă pensie, deşi, chiar şi în cazul lor nu putem vorbi despre alt merit decât acela că (încorporaţi şi duşi cu forţa pe front) au supravieţuit ca un fel de victime colaterale le capriciilor istoriei.
Revoluţionarii primelor zile ale mişcărilor de stradă, zile în care situaţia era total incertă iar pericolul de a fi supuşi unor represalii ulterioare (în cazul în care acţiunea de înlăturare a regimului ceauşit nu ar fi reuşit) s-ar fi materializat în execuţii sau detenţii pe termen lung, nu mai merită nici o „recunoştinţă” dacă nu, din întâmplare sau din implicare directă, nu au fost arestaţi sau răniţi.
Ne amintim cu oroare cruzimea cu care au fost înăbuşite mişcările de revendicare din anii 50-60) şi consecinţele pe care le-au suportat „duşmanii ordinii statului” de atunci.
Acum, împotriva revoluţionarilor, pe principiul, „să moară şi capra vecinului” unii politicieni şi o parte a mass-media, prin scoatere din context şi manipulare a informaţiilor, instigă populaţia supusă la un covârşitor regim de austeritate.
Pe drept, când luăm în considerare numărul mare de revoluţionari confecţionaţi de diverse asociaţii profilate pe acest soi de „producţie”.
Pe nedrept, când revedem filmul revoluţiei şi pe cei care, punându-şi pielea la bătaie, şi-au depăşit instinctul de autoconservare şi au avut un rol determinant în cursul evenimentelor.
În dilemă însă: cine a cules roadele cele mai „coapte” ale schimbării de regim din 1989 încoace. Cine au fost cu adevărat învinşii iar cine sunt de fapt învingători ?
O istorie plină de ambiguităţi şi ca întotdeauna confecţionată de Învingătorii de ultimă oră. Ceea ce confirmă şi în acelaşi timp infirma zicala romană „Vae Victis”.
Petru Ilieşu
