”Orașul” premierelor și al Begheiului ce lega Timișoara de Adriatică
Iosefinul este aşezat la apus de compactul cartier al Cetăţii, dincolo de un cerc nelocuit, lat de 1 km – un fel de ţară a nimănui, militară, rezervată ghiulelelor, asediilor şi şarjelor de cavalerie.
Canalul Bega ce-l străbate, pentru a cărui săpare manuală (1728-1732) se cheltuiseră 3.000.000 zile/muncă, a fost, vreme de aproape două veacuri, cel mai important cărăuş al mărfurilor Timişoarei şi Banatului. Pe malurile sale bordate de cheiurile unui port întins prin tot oraşul, a luat fiinţă cartierul care, treptat, a dobândit structura şi dimensiunile unui orăşel (18.000 locuitori în 1930).
Spre deosebire de alte “oraşe” ale Timişoarei celei mari, Iosefinul a fost proiectat de la bun început asemenea satelor de colonişti germani din Banat care s-au înălţat mai cu seamă după 1761 şi a fost, probabil, un prototip al acestora. Cartierul are o structură de străzi dispuse rectangular de o parte şi de alta a canalului, pe care, la începuturi, casele rare, înconjurate de grădini luxuriante, erau refugiile de vară ale burghezilor din Cetate, dornici de linişte şi aer curat.
Oficial, acest cartier a primit aprobarea de înfiinţare în anul 1744, purtând numele de “Maierele Noi” sau “Deutsche Vorstadt”. După 1755, odată cu reabilitarea canalului Bega, care lega Timişoara de Dunăre şi de Marea Adriatică, importanţa comercială a Iosefinului a sporit necontenit. La început, axa sa centrală era canalul intersectat de strada Bisericii – pe care se află biserica parohială romano-catolică (1744).
În timpul celei de-a doua călătorii în Banat (1773), împăratul Iosif al II-lea de Habsburg a acceptat ca acest nou foburg al Timişoarei să-i poarte numele, păstrat până azi datorită memoriei colective: Iosefin.
Odată cu a doua jumătate a veacului al XIX-lea, atât prin calea ferată (1857) ce lega Timişoara – prin Budapesta şi Viena – de Europa (prima gară: 1857, gara modernă: 1897, bombardată în 1944, restructurată pe la 1970), cât şi prin răspândirea motoarelor industriale cu abur, Iosefinul a început să se dezvolte rapid într-o nouă direcţie – cea industrială – schimbându-şi înfăţişarea. Aici, lângă Bega, la gară, s-au instalat noile mori cu abur – 1867-1879 (Elisabeta, Prochaska, Moara Mare etc.), fabricile de ţigări (1846 – prima de pe actualul teritoriu al României de azi), uzina de gaz iluminant (1 octombrie 1857, Timişoara devenind primul oraş de pe actualul teritoriu al României de azi iluminat cu gaz), fabrica de chibrituri (1878), fabrica de dulciuri Kandia (1890), fabrica de pâslă (1891) şi cea de pălării (1899 – azi Paltim), şi altele, dezvoltate până în zilele noastre: Electromotor, Elba, Solventul etc.
Multe din acestea au fost grav lovite, precum gara, în cele două bombardamente ale aviaţiei anglo-americane din iulie 1944. De atunci şi până azi, industria de morărit a Timişoarei nu a mai ajuns la parametrii şi renumele avut înainte de al doilea război mondial.
Noile blocuri de locuit din zona gării, până la Bega, ridicate prin 1963-1964, au luat locul ruinelor rămase după bombardament” (sursa: muzeulbanatului.ro -Florin Medeleț, Dan Buruleanu, „Timișoara. Povestea orașelor sale”). Mulțumiri Fundației Salvați Patrimoniul Timișoarei pentru fotografii!
