.jpg)
România a devenit, din păcate, mai ales în ultimii ani, renumită printr-una dintre cele mai odioase forme ale comportamentului uman: hoţia. Pedepsită din antichitate, criticată în epoca modernă, hoţia este şi rămâne semnul nemerniciei la superlativul absolut (negativ). De peste 20 de ani vorbim despre furatul alegerilor, al oamenilor (de la un partid la altul), al ideilor, al maşinilor. Dar vorbim de şi mai multă vreme despre furatul miresei (la nunţi!), al oului din coteţul găinii (încă din fragedă pruncie), ca să nu mai vorbim despre furatul ideilor, al identităţilor sau al textelor scrise. Este o hoţie generalizată şi acceptată, ca şi cum plaga naţională nu mai poate fi tratată, ca o boală incurabilă! Este revoltător! Dar să-i furi pe sfinţi… asta este abia superlativul absolut, în formă necunoscută în lume. Este degradarea şi degenerarea fiinţei, a lumii. Recent, se ştie, a fost furată o bucată din moaştele Sfântului Iosif de la Partoş, ocrotitorul Banatului, sfântul care, în starea cunoscută, se află în Catedrala Mitropolitană Timişoara. Bucata furată se afla la Reşiţa, într-o biserică. Cine l-a furat a avut, desigur, un gând, fie crede că asta l-ar ajuta, ceea ce este aberant, venind dintr-un mare păcat, fie, spun unii preoţi, ar putea fi o tentativă malefică asupra bisericii respective. Indiferent care ar fi motivaţia, efectul este grotesc: imaginea unei ţări în care nici sfinţii nu se pot odihni! O altă aberaţie este furatul capacelor de canal. Niciunde în lume, nici măcar acolo unde trăiesc popoare pe care le considerăm neeuropene, sălbatice, primitive sau cine mai ştie cum, nici acolo nu se fură ceea ce face bine colectivităţii. Lipsa capacelor de canal de pe străzi poate genera accidente grave de circulaţie, poate provoca şi răni oameni. Poliţia este… rugată să facă ceva! În ce ţară din lume „rogi Poliţia” să facă ceva, când ea este OBLIGATĂ să facă asta! Să-i găsească pe hoţii aceştia mizerabili, care, la rândul lor, sunt susţinuţi de cei care colectează materiale metalice! De ce nu merge poliţia la aceste centre, să-i găsească pe complici şi, mai apoi, pe hoţi? Este profund revoltător să acceptăm să trăim aşa: cu sentimentul de panică, de lipsă de atitudine. Recunosc, aproape în fiecare zi, semnele laşităţii şi ale lipsei de onoare în grupuri, organizaţii, instituţii, partide, în ţară. Este surprinzător cum oamenii, din nou, ca pe vremea dictaturii, nu mai iau atitudine, se tem, nu fac nimic în faţa răului! Toate acestea vor fi plătite de noi, de toţi, într-un mod dureros! Furatul este un păcat. Hoţul este, adesea, victima unui sistem putred. De aruncat! De la flotă la capace de canal, ce se mai poate fura? Ţara. Toată!
