„Legea este pentru proşti” sau „Legea este pentru cei care nu cunosc…legea”. Acestea sunt nişte expresii, nişte opinii, ba chiar nişte îndrăzneli deplasate ale unor observatori. Se bazează, totuşi, pe ceva. Pe o realitate care se repetă. Pe ignorarea legilor scrise şi nescrise. Pe ignorarea demnităţii umane, a evidenţelor care nu mai sunt contabilizate decât de cei cu bun-simţ. Un executor judecătoresc este, conform legilor oricărei ţări din lume, o persoană care, atât social, cât şi profesional, face imagine statutului de judecător. Este un profesionist care depune un jurământ şi care se obligă în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu să respecte legea şi drepturile oricărei persoane. Numai că, la Timişoara, pentru că suntem „unici” – nu-i aşa? – avem un executor judecătoresc… penal. Scos în afara legii, prin sentinţă definitivă, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, executorul Milici se complace în sfidarea legii. Ameninţă cu executări pe care nu are dreptul să le opereze, afişează o nepăsare ciudată la adresa instituţiilor statului şi păstrează intactă inclusiv firma pe spaţiul în care ar trebui să nu mai funcţioneze societatea de profil, spre derutarea celor interesaţi de lege. Ce face, în acest caz, legea însăşi? Parchetul nu ia nicio măsură? Care este capacitatea de a influenţa, prin manipulare, instituţiile statului a acestui personaj? Cum de nu se sesizează nimeni de încălcarea legilor? De ce mă revolt pentru încălcarea legilor? Ce aduce nou această mizerie în peisajul României? Doar o nouă piesă în decorul lungului şir de abuzuri şi încălcări ale legii. Ce ar fi nou? Ah, ar fi nou un detaliu: dacă un procuror s-ar autosesiza şi ar demara o anchetă pentru a lămuri lucrurile. Ar fi (prea mult optativ!) excelent ca cineva să facă asta şi să lămurească abuzul. Şi înşelătoria. Executorul judecătoresc este, în această fază, un produs penal al societăţii. Cine vede? Cine pune capăt nelegiuirii? Cine îl… execută pe executor?
