Şi în această săptămână, concertul Filarmonicii „Banatul” Timişoara va avea loc în ziua de joi. Astfel, la 9 aprilie, melomanii vor asculta un program propus de maestrul Leonard Dumitriu, care se va afla la pupitrul dirijoral.
Concert maestrul Mircea Tătaru a explicat că spectacolul conţine două lucrări foarte îndrăgite de melomani: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 2 în do minor op.18 de Serghei Vasilievici Rahmaninov şi Simfonia în re minor de César Franck. Cea mai îndrăgită lucrare a lui Rahmaninov este fără îndoială acest concert pentru pian, în do minor. Ca şi alte mari creaţii umane, el s-a născut din suferinţă. De ce a fost dedicat doctorului Nikolai Dahl, specialist în neuropsihiatrie? După eşecul de la premiera Simfoniei I, când a fost desfiinţat de critici, Rahmaninov se gândea să renunţe la compoziţie şi să se rezume la cariera de pianist solist. A intrat într-o depresie adâncă, înecându-şi deziluziile în alcool. Salvarea a venit de la doctorul Dahl, care era şi muzician amator, la al cărui cabinet de consultaţii, familia lui Rahmaninov l-au încurajat să meargă.
Între ianuarie şi aprilie 1900, a frecventat regulat şedinţele de tratament. Nu ştim dacă momentele de hipnoză, sau încurajările şi îmbărbătările acestui doctor specialist, iubitor de muzică, sau toate la un loc, l-au convins pe Rahmaninov că destinul lui este hărăzit compoziţiei. Povestirile spun că Dahl l-ar fi îndemnat să scrie un concert pentru pian, ceea ce a şi făcut. Succesul de la premiera integrală, din 27 octombrie 1901, a fost extraordinar. Era un dublu succes, compozitorul fiind şi solistul concertului. Când dr. Dahl, fericit, l-a felicitat pentru concert, Rahmaninov i-a răspuns „acest concert este opera dumneavoastră”.
Joi îl vom asculta în interpretarea pianistului Horia Mihail.
Compozitorul belgian César Franck a compus puţine lucrări, doar către sfârşitul vieţii, toate intrând în patrimoniul culturii universale ca foarte valoroase. Încurajat de succesul obţinut cu Variaţiunile pentru pian şi orchestră în 1885, el lucrează aproape doi ani la o simfonie în re minor, unde foloseşte cu succes structura ciclică întâlnită în lucrările lui Berlioz şi Saint-Saëns. Toate cele trei părţi sunt străbătute, în diferite moduri, de motivele ce apar la început, realizând o unitate în suflul romantic al simfoniei. Premiera a fost la Conservatorul din Paris, în februarie 1889, cu un an înainte de moartea compozitorului.
La fel ca şi Hector Berlioz, Franck a avut soarta de a fi preţuit mai târziu, pentru că la vremea ei simfonia sa a trecut neobservată. Mai apoi a făcut ocolul lumii ca o creaţie reprezentativă a romantismului francez. El a dăruit romantismului târziu o simfonie de referinţă, o lucrare monumentală, impunătoare. Prin talentul deosebit cu care foloseşte armonia şi contrapunctul, prin valenţele conceptului discursului său ciclic, el a realizat legături şi drumuri pentru viitor. Această construcţie solidă este o „[…]necontenită ascensiune spre bucuria pură şi spre lumina înviorătoare”, aşa cum s-a exprimat Vincent D`Indy în cartea sa despre César Franck, a subliniat maestrul Mircea Tătaru.
