Acasă Politica Parlamentul îl poate zgâlțâi pe Klaus Iohannis

Parlamentul îl poate zgâlțâi pe Klaus Iohannis

1203
DISTRIBUIȚI

Deputații și senatorii au decis. O comisie specială de anchetă va lua la puricat starea de urgență. Și va verfica în ce măsură președintele Klaus Iohannis a încălcat prin exces prevederile Constituției. Mai mult. Și Curtea Constituțională are acest drept. Iată însă că două judecătoare CCR, numite fix de Klaus Iohannis, faimoasa Livia Stanciu și Simina Tănăsescu contestă cu înverșunare acest drept. Și se iau la piept atât cu majoritatea din CCR, cât și cu toate partidele parlamentare, minus PNL. De partea cui e dreptatea?

Interesant. Aceleași două judecătoare CCR au votat împotriva lui Klaus Iohannis, făcând praf și pulbere ordonanțele de urgență date în baza decretului prezidențial, prin care români au fost sancționați în masă pentru că au strănutat în front. Circulând fără declarații pe proprie răspundere. Sau cu declarații greșit întocmite. Sau reunindu-se unii cu alții. Sau, dacă sunt considerați bătrâni, fiindcă au depășit cu câteva minute, stând la coadă la magazin, cele două ore în care s-au putut aproviziona. Această decizie CCR a fost luată în unanimitate. După care presupun că președintele Klaus Iohannis le-a arătat obrazul celor două doamne. Păi de aceea le-a numit acolo? Ca să voteze împotriva lui? Și iată că ele au prins mișcarea. Iar acum au sărit ca opărite, atacându-și colegii din CCR și atacând Parlamentul. Pe motiv că nici CCR, nici Parlamentul nu au dreptul să pună în discuție decretele prezidențiale. Dar ceea ce este cu adevărat deranjant în această dispută este că, în cursul zilei de ieri, Avocatul Poporului, doamna Renate Weber nu a avut nimic de spus. Ca și când tocmai făcea diving la mare adâncime, când valul generat de Stanciu și Tănăsescu a trecut pe nesimțite pe deasupra capului ieri. De ce era în drept să intervină Renate Weber și de ce trebuia să o facă? Ipotetica dispută dintre cele trei doamne ar putea fi rezolvată printr-un argument surpriză. Venit tocmai din penitenciarele statului nostru de drept.

Ei bine, în toată această criză a pandemiei, la mijocul căreia specialiștiii afirmă că ne găsim pe un platou, în care moare zilnic cel mai mare număr de oameni, cam toată lumea a uitat de o categorie de concetățeni. Oameni tratați pe drept sau pe nedrept ca find paria societății. Deținuții din penitenciare. Nimeni nu a prea vorbit despre ei. Nici Avocatul Poporului, din câte îmi amintesc, chiar dacă s-a preocupat de soarta acestora, așa cum scrie în fișa postului, nu a ieșit în public cu nicio declarație. Deși, acolo, în penitenciare, onorabila noastră societate, statul aflat sub domnia legii, are o problemă cât casa. Pe care oficialii au încercat să o soluționeze pornind de la argumentul aparent solid, dar în realitate găunos, conform căruia deținuții e bine să rămână acolo unde sunt, cât mai mult timp posibil, întrucât închisorile le garantează distanțarea socială. Și, ca atare, sănătatea și viața. Nimic mai fals. Statul român pur și simplu s-a făcut că uită de aceste ființe umane aflate după gratii. Și care, atenție, au statutul de prizonieri ai săi. Și care, ca atare, ar trebui să beneficieze și de drepturile recunoscute în plan universal pentru prizonierii statului.

Aici nu pun în discuție dacă acești concetățeni sunt sau nu vinovați în totalitate pentru faptele care au condus la condamnarea lor. Nu discut nici măcar dacă există excepții, respectiv victime ale procurorilor și judecătorilor. Îi consideră pe toți ab initio vinovați, pur și simplu pentru că împotriva lor există sentințe definitive. Oare? Iată că lucrurile nu stau așa. Unii dintre prizonierii statului, destul de mulți ca număr, nu au niciun fel de sentințe. Ei stau după gratii, deși împotriva lor nu a fost întocmit vreun rechizitoriu și în consecință nu au putut fi nici judecați. Sau alții, cu rechizitoriul făcut, tot nu au fost judecați, fie pentru că procesul nu s-a declanșat, invocându-se greva judecătorilor, care, culmea, s-a suprapus parțial chiar și cu starea de urgență, fie că ulterior, invocându-se starea de urgență, magistrații au lucrat cu turația redusă la minimum. Aceste persoane, printre care sunt și mulți minori, nu știm câți la număr, pentru că nu ne spune nimeni, sunt tot prizonieri ai statului, însă, spre deosebire de ceilalți, nu se află acolo în baza unei judecăți și a unei condamnări. Ei așteaptă pur și simplu după gratii, ca într-o bună zi să fie declarați vinovați sau, după caz, nevinovați.

În alte state, chiar state a căror democrație este pusă sub semnul îndoielii de către așa-zișii experți ai lumii Occidentale, în această perioadă de pandemie, s-a apreciat că ținerea în închisoare a unor persoane le poate pune acestora viața în pericol. Și, în consecință, deținuți din anumite categorii, între care și cei fără vreo condamnare, au fost puși în libertate. O elementară măsură umanitară. La care în România nu s-au gândit vreo secundă nici președintele, care este reprezentantul tuturor cetățenilor, deci și al deținuților, dintre care cei mai mulți au drept de vot, și al deținuților fără condamnări, cărora nimeni nu le-a putut ridica acest drept, dar și al minorilor aflați după gratii. Și nici ceilalți actori politici nu s-au gândit. Nici guvernanții și nici reprezentanții, parlamentari sau nu, ai partidelor politice. La acești prizonieri ai statului nu s-au gândit în toată această periadă, în care în pușcării timpul curge cu totul altfel, nici judecătorii de drepturi și libertăți, nici organizațiile civice, dintre care unele sunt reale și, iată, nu s-a gândit nici doamna Renate Weber care, fiind Avocat al Poporului, este și avocatul acestor oameni, cărora le-au fost suprimate legal niște drepturi, după care le-au fost suprimate cu totul și cu totul ilegal și drepturile care le-au mai rămas. Și iată despre ce este vorba.

Mai mult decât indiferenții nu au vrut nici în ruptul capului să observe că deținuții României nu sunt nicidecum distanțați social. Dimpotrivă, ei sunt înghesuiți la grămadă în celule de dimensiuni relativ reduse, în care nu beneficiază nici măcar de normele minime de metri pătrați și de metri cubi prevăzute de legile internaționale. Acești compatrioți, e adevărat, în majoritate covârșitoare certați cu legea, au stat claie peste grămadă în toată perioada de ascensiune a pandemiei și acolo au rămas și acum, când noi spunem că ne aflăm pe un platou, în care zilnic mor mai mulți români decât au murit în oricare altă zi în care nu am fost cocoțați pe platou. În paranteză fie spus, eu nu am auzit până acum de testări făcute în penitenciare, deși acestea ar fi fost o prioritate, măcar în ceea ce-i privește pe gardieni, dacă nu care cumva și legat de deținuții care nu au nicio posibilitate de a alege vreo modalitate de a se păzi de pandemie. Culmea este că au existat și cazuri de coronavirus și revolte în această perioadă în penitenciare, fără ca nimeni să nu fi suflat un cuvânt și fără ca Avocatul Poporului sau ceilalți în drept să se fi sesizat. Acest drept la viață și la sănătate la care m-am referit mai sus este primul drept al prizonierilor statului încălcat în starea de urgență. Care sunt celelalte?

Deținuții au dreptul la vizite. Este pur și simplu un act umanitar de elementar bun simț acela de a-i permite unui deținut ca, din când în când, să-și poată vedea unul dintre membrii apropiați ai familiei. Întotdeauna aceste vizite la penitenciar, chiar dacă regimul e de maximă siguranță sau este semi-liber sau liber, s-au desfășurat în condiții de distanțare socială. Adaug doar detaliul că multe dintre penitenciare au nu numai panouri, ci chiar cuști de sticlă sau plexiglas, care-i separă pe deținuți de vizitatori. Deci nu era nicio problemă ca aceste vizite să poată continua chiar și în condiții de așteptare. Ele însă au fost suprimate. În al dolea rând, deținuții –  nu toți, dar mulți dintre ei – au dreptul ca, din când în când, să primească o așa-numită vizită intimă. Să petreacă un timp strict delimitat de câteva ore cu soția sau cu soțul. Și acest drept a fost suprimat și eu unul nu pot înțelege ce s-a urmărit din punctul de vedere al combaterii efectelor pandemiei. În al treilea rând, deținuții au dreptul, sub formă de recompense, să iasă pentru o zi, pentru mai multe zile sau chiar pentru o săptămână din penitenciar, pentru a petrece un timp, în condiții strict reglementate de lege, în compania propriei familii. Nici acest drept nu a mai fost respectat. Dimpotrivă. A fost cu desăvârșire suprimat. În al patrulea rând, fiecare dețiunt are dreptul la muncă, în perioada executării pedepsei, exercitarea acestui drept permițându-i uneori chiar să câștige niște bani, cu ajutorul cărora să poată să înceapă o viață nouă. De fiecare dată însă acest drept la muncă este pus într-o corelație directă cu reducerea proporțională a pedepselor. Și cu eliberarea condiționată. Ei bine, și acest drept la muncă a fos în mare măsură suprimat, deși, obiectiv vorbind, la locul de muncă distanțarea socială putea fi mai ușor asigurată decât în celule. Și am ajuns, iată, la cel mai important drept pe care îl are un deținut, acela de a fi eliberat condiționat, din păcate nu pur și simplu în urma unei decizii a conducerii penitenciarului, președintele comisiei fiind chiar judecătorul de depturi și libertăți, ci și în urma unui proces, în care un procuror, care habar nu are despre ce este vorba, vine să se pronunțe dacă un deținut merită sau nu să fie pus în libertate condiționată, după ce funcționarii care i-au supravegheat activitatea, cei din penitenciar, au răspuns deja pozitiv. Iar un judecător trebuie să se pronunțe. Numai că timp de o lună, înainte de declararea stării de urgență, magistrați s-au aflat în grevă. Iar aceste procese au fost mereu amânate. Iar după, tot s-au amânat sau s-au dat termene uriașe, invocând-se tocmai starea de urgență. Așa că deținuții au fost privați și de cel mai important drept al lor, acela de a fi puși în libertate.

Iată de ce cele două judecătoare de la CCR s-au opărit degeaba, contestând dreptul Parlamentului și al Avocatului Poporului de a pune în discuție decretele prezidențiale de instituire a stării de urgență. Aceste instituții fundamentale ale statului au numai dreptul, ci și obligația să facă acest lucru. Independent unele de altele. Altfel, respectivele instituții au pe conștiință ținerea după gratii a unor deținuți în condiții improprii, de insecuritate, prin încălcarea drepturilor elementare ale acestora.

Comentarii

comentarii