† LUCIAN,
DIN MILA LUI DUMNEZEU EPISCOP AL CARANSEBEŞULUI
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.
HRISTOS A ÎNVIAT!
„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2, 20).
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Mântuitorul Iisus Hristos s-a urcat pe Crucea Golgotei, ca noi să ne înălţăm la cer, căci Sfânta Cruce este o scară, iar Scara Raiului este o cruce. Aşadar, Crucea este puterea Celui ce a biruit moartea şi păcatul, este tăria dragostei lui Dumnezeu care se dăruieşte pururi pe Sine, ca să schimbe lumea, să o sfinţească şi să o mântuiască. „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18). Iată cum Sfânta Cruce este arma cea neînvinsă lucrată de Însuşi Dumnezeu, dată celor ce cred, pusă la îndemâna fiecăruia dintre noi, cei care „ne-am răstignit împreună cu Hristos” (cf. Galateni 2,20). Numai asumându-ne Crucea vom înţelege de ce şi pentru ce „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: «Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn»” (Galateni 3,13).
Iubiţi fii ai Crucii şi ai Învierii lui Hristos,
Vedem şi înţelegem din cele spuse până acum că „puterea învierii este ascunsă în Crucea smereniei lui Hristos, iar slava Crucii se arată în lumina Învierii. Iată de ce în noaptea de Paşti, când preotul vesteşte adevărul Învierii arată tuturor Sfânta Cruce împreună cu lumânarea de Paşti.” Prin Cruce, Hristos a adus Lumina Învierii care luminează tuturor oamenilor. Numai prin Cruce ajungem la Înviere, căci Lumina Învierii răsare din Crucea Jertfei, din mormântul întunecat care a devenit izvor de lumină şi viaţă.
În vremea Sfintelor Paşti, în mod special în Săptămâna Luminată, Biserica cinsteşte, într-un chip deosebit, rănile Domnului. Nu putem rosti adevărul de credinţă „Hristos a înviat!” fără Sfânta Cruce, pentru că la Înviere nu se poate ajunge fără să treci prin Jertfa Crucii. Biserica nu face altceva decât să continue gestul lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat care, venind la ucenicii Săi, „le-a arătat mâinile şi coasta Sa” (Ioan 20,20). Prin această „arătare” înţelegem că semnele răstignirii au ajuns semne de slavă, cele care au fost izvor de suferinţă au ajuns semne de biruinţă. Suferinţa lui Hristos ajunge izvor şi pricină de fericire pentru noi, iar Crucea domină lumea, atât pe cea de aici, cât şi pe cealaltă, a slavei lui Dumnezeu.
În toată Săptămâna Luminată, preotul are în mână Sfânta Cruce şi lumânarea aprinsă, adică semnul jertfei şi simbolul Învierii, provocându-i pe credincioşii prezenţi la Sfintele Slujbe să mărturisească adevărul Învierii lui Hristos prin salutul creştin, rostit 40 de zile. Această mărturisire devine o sinteză a hristologiei în special şi a teologiei în general. „Hristos a Înviat!” – „Adevărat a Înviat!” este pentru toţi creştinii, în această perioadă pascală, un scurt simbol de credinţă, un mod firesc de exprimare, un salut duhovnicesc, care ascunde în el „taina creştinătăţii”.
Lumina Învierii nu poate fi înţeleasă, nu poate fi percepută din punct de vedere spiritual, decât privind, meditând şi contemplând Crucea lui Hristos şi stând împreună cu Maica Domnului şi ucenicul iubit la umbra Crucii, nu plângându-l pe Iisus, ci plângându-ne pe noi şi mărturisindu-ne păcatele, rugându-l pe Domnul nostru să ne ierte şi să ne treacă prin Jertfă la Învierea Sa din morţi, Înviere care rămâne până la sfârşitul veacurilor învierea noastră.
Omul este însoţit de semnul Sfintei Cruci de la Botez până la mormânt. La Botez, preotul săvârşitor suflă asupra pruncului şi-l însemnează cu semnul Sfintei Cruci, „pe cel ce se apropie de Sfânta luminare”, iar la mormânt, preotul pecetluieşte groapa în semnul crucii şi înfige Crucea la căpătâiul celui care a săvârşit călătoria acestei vieţi şi aşteaptă „învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.
De aceea semnul Crucii pecetluieşte existenţa noastră, însoţeşte toate sacramentele, de la cel al Botezului, până la acele mir-ungeri în formă de cruce şi până la dezlegarea de păcate din Taina Spovedaniei şi binecuvântarea cu semnul crucii a mirelui şi a miresei la Taina Cununiei. Aşadar, semnul de josnicie şi tortură a ajuns în creştinism semnul bunei-voiri, al bunei-urări şi al binecuvântării.
În aceste vremuri aşa de tulburi, în care toate valorile parcă au căzut, să învăţăm să primim crucea şi să ne dăruim ei, întrucât Crucea stă, dăinuie, iar universul se năruie.
Dreptmăritori creştini şi creştine,
Crucea este semnul lui Hristos cel Înviat, semn căruia trebuie să ne închinăm cu cinstire şi evlavie. Aceasta pentru că lucrarea lui Hristos este unitară şi nu poate fi împărţită sau despărţită, cum nici Crucea nu poate fi despărţită de Înviere. Acolo unde va fi semnul lui Hristos, adică Sfânta Cruce, va fi şi El prezent. Mântuitorul Iisus Hristos şi Crucea alcătuiesc o unitate în actul mântuirii noastre. Această unitate este accentuată şi de Sfânta Scriptură, care arată că Dumnezeu, prin răstignire, a împăcat lumea, identificând pe Hristos cu Sfânta Cruce: „Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 19-20). În alt loc din Scriptură Crucea este numită “Crucea lui Hristos” (Galateni 6, 12, 14), ca semn al apartenenţei şi participării ei la mântuirea cea în Hristos Iisus. Textele liturgice din perioada Postului Mare vorbesc, de asemenea, de „Cel ce a primit răstignire de bună voie, spre învierea cea de obşte a neamului omenesc”.
Dar, înainte de toate, Crucea este dovada dragostei lui Dumnezeu: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Iar Fiul lui Dumnezeu „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8). Crucea s-a arătat astfel dovada cea vădită a iubirii de oameni a lui Dumnezeu, altarul pe care s-a jertfit Mântuitorul Iisus Hristos pentru răscumpărarea oamenilor şi mijloc al împăcării dintre Dumnezeu şi oameni (cf. Efeseni 2, 12-16).
Putem afirma că, în acest context, Crucea contrage în sine întreaga învăţătură a Bisericii noastre Ortodoxe şi Dreptmăritoare; fără Cruce nu putem vorbi de Înviere, iar fără Înviere, Sfânta Cruce nu ar fi devenit simbolul şi arma creştinilor. Prin Sângele vărsat pe Cruce, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos a sfinţit lemnul Crucii, iar după Înviere crucea s-a arătat tămăduitoare oricărei suferinţe şi izgonitoare a puterilor celor potrivnice. De aceea, chiar şi în durerea patimilor avem speranţa învierii. La slujba Patimilor Domnului, în Joia Mare am auzit în Biserică strigarea: „Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta!” , la Taina Sfântului Maslu vorbim de această putere biruitoare a Crucii când rostim troparul: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării şi Învierii Tale” , iar în cântarea a treia din Canonul Învierii rostim cu toată fiinţa noastră „ieri m-am îngropat împreună cu Tine Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta”.
Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,
Anul acesta, 2013, prin rânduiala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în întreaga Patriarhie Română se prăznuieşte „Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena” – 1700 de ani de la Edictul de la Milano, întâmplat sub domnia Sfântului Împărat Constantin, în anul 313. Ştim din istoria Bisericii noastre că Sfântul Constantin a fost cinstitor al Crucii, la fel şi mama sa, Sfânta Elena.
Părintele istoriei bisericeşti, Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa „Viaţa lui Constantin cel Mare”, ne mărturiseşte despre experienţa mistică şi de convertirea împăratului Constantin care „văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi că odată cu ea putuse desluşi un scris glăsuind: «Să biruieşti întru aceasta!»; după care, la vederea unei asemenea privelişti, fuseseră cuprinşi de uimire şi el şi întreaga oaste… Şi, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus în cer, spre a se pune sub ocrotirea lui în luptele pe care avea să le poarte cu duşmanul.”
Datorită puterii Sfintei Cruci, care s-a arătat biruitoare în luptă pentru marele împărat, acesta a acordat libertate religiei creştine. Împărăteasa Elena a căutat şi, cu mare cinste, a dezgropat Crucea Domnului rămasă pe dealul Golgotei şi a arătat-o întregii lumi spre cinstire şi închinare. De aceea, anul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena este şi anul Crucii Domnului Iisus Hristos, lucru arătat cu multă pricepere de iconografia ortodoxă, care, de fiecare dată, aşează Crucea între cei doi sfinţi împăraţi şi întocmai cu apostolii ca semn al biruinţei religiei creştine şi semn al mântuirii noastre.
Ca semn al cinstirii Sfintei Cruci a lui Hristos Cel Înviat, în anul acesta aşezăm la fiecare drum de intrare în Eparhia noastră o cruce care să amintească despre biruinţa vieţii asupra morţii, a luminii asupra întunericului şi despre mărturisirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. O parte din acest proiect a fost deja realizată, iar, cu ajutorul Domnului, până la sfârşitul anului se vor ridica şi consacra toate monumentele de cinstire a Crucii, propuse ca semne de binecuvântare pentru cei care vor intra şi vor ieşi din Episcopia Caransebeşului.
În acest an al mântuirii, 2013, la Praznicul Învierii Domnului, în toată vremea şi în tot ceasul şi în cealaltă vreme a vieţii noastre, se cuvine să cinstim şi să ne închinăm Crucii celei de viaţă făcătoare şi să lăudăm binevestind Învierea Fiului lui Dumnezeu, zicând împreună cu toată Biserica: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos! Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui; că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat.” AMIN.
Al vostru, de tot binele doritor,
† LUCIAN,
Episcopul Caransebeşului
Comentarii
comentarii
