În ultimii 25 de ani am fost obligaţi de guvernanţii ţării să plecăm capul în faţa a orice a venit din Este sau din Vest şi astfel am ajuns să ne bucurăm că avem pe rafturile supermarket-urilor produse fade, în galantare salamuri şi parizer cu gusturi care nu ne plac, dar altele nu găsim, în pieţe căpşune, mere sau piersici injectate să fie mari cât nuca de cocos, dar pline de chimicale şi cu gust de plastic, citrice cu coaja lipicioasă, ciocolată care nu se compară cu ce aveam noi înainte de „89, conserve pline de E-uri, haine care nu ne caracterizează, pantofi din carton pentru „ultimul drum”, care se rup şi te trezeşti cu degetele pe asfalt la prima plimbare, jucării toxice pentru copii, lapte praf toxic, seringi sau mănuşi chirurgicale gata infestate. Şi toate aceste otrăvuri sunt importate fără a clipi, în timp ce ţăranii noştri stau cu produsele nevândute şi neexportate, pentru că piaţa unională este „suprasaturată”. Nu este suprasaturată, dar marii producători comunitari se tem că vor da faliment în momentul în care beneficiarii europeni actuali ai produselor lor vor gusta brânzeturile româneşti, cârnaţii noştri cu usturoi, conservele noastre din peşte, zacusca noastră, gemurile noastre. Dar rămânem cap plecat.
Nu pot să cred şi, cu atât mai puţin, să accept că România trebuie să fie şi mai ales să rămână indigoul rozolit al Occidentului şi că de la cele mai insignifiante lucruri până la marile proiecte economice şi sociale (sănătate, educaţie) România trebuie să xeroxeze modelele Vestului. Avem întrebarea: unde au dispărut specialiştii noştri, unde sunt meşteri noştri, unde sunt meseriaşii noştri?
Am ajuns să împrumutăm şi termeni improprii pentru limbajul nostru, încercând tot mai mult să ne stâlcim şi limba română. Vă amintiţi ce s-a întâmplat pe la începutul anilor 2000, când şcoala postliceală sanitară din Timişoara a anunţat că organizează concurs/admitere pentru „nurse”? Nu s-a înscris nimeni, pentru că nu ştiau ce e cu „morsele” şi se temeau că poate ajung ajutor de bucătari să cureţe peştii. Dacă spuneau româneşte că e admitere pentru asistente medicale, nu făceau faţă solicitărilor.
Destul de stânjenitoare este mai noua (de vreo doi ani) campanie – lăudabilă în esenţă – de promovare a „învăţământului dual de tip german”. Ne este ruşine să le spunem româneşte „şcoli de meserii”? Oficialităţile române, de la cele locale până la premier şi miniştri s-au arătat extrem de „pozitiv” surprinşi de această ofertă, ca şi când nu ar fi auzit de „meseriaşi”. Ba da, au auzit, ştiu despre ce e vorba, dar e mai sofisticat să spui că premierul sau ministrul X a tăiat panglica unei clase nou înfiinţate după modelul „german în sistem dual” decât să recunoşti că sistemul românesc de Învăţământ a distrus din prostească fudulie „brăţara de aur” care a ridicat bunăstarea României începând din anii de mijloc ai veacului al XIX-lea (pentru Ţara Românească, în 1836, în timpul domniei lui Alexandru Ghica, se consemnează începutul organizării învăţământului meseriilor, odată cu constituirea Şcolii de Meserii din Bucureşti), iar pentru Transilvania, cu un veac mai devreme.
Din secolul al XVIII-lea (anii 1700), odată cu colonizarea austriecilor şi a germanilor în zonă, până în perioada interbelică şi imediat după, Timişoara s-a bucurat de o economie înfloritoare datorată meseriaşilor pricepuţi, instruiţi în atelierele fabricanţilor vremii, astfel că fiecare cartier avea specificul său. În Fabric înfloreau breslaşii croitori, ceasornicari, olari, dulgheri, morari, cizmari, papucari, şelari, cojocari, dogari, pescari, brutari sau peruchieri. În Iosefin erau renumiţi măcelarii, fabricanţii de ciocolată, pălărierii, aurarii şi bijutierii, tapiserii şi plăpumarii, comercianţii navali şi meseriaşii ce lucrau în port sau la fabrica de tutun. Cartierul Ronaţ s-a dezvoltat în jurul depoului CFR, aici creându-se şi o şcoală de meserii de lăcătuşi şi mecanici feroviari, în timp ce Mehala era o pepinieră pentru sectorul agroalimentar.
Elevii ucenici, chiar şi în perioada ceauşistă purtau chipiuri cu însemnele şcolii respective şi era o mândrie, se angajau după terminarea uceniciei, iar unii dintre ei, şi nu puţini, urmau câte-o facultate la seral sau la „fără frecvenţă”, deveneau ingineri, contabili, economişti şi erau cei mai buni specialişti, pentru că aveau în spate anii de practică directă la locul de muncă în meseria respectivă.
După ce ne-am falimentat şi învăţămâtul, am ajuns la concluzia că nu mai avem în ţară decât „intelectuali” care nu ştiu ce au de făcut în companiile străine care oferă locuri de muncă. Acum, crearea unui corp de buni meseriaşi, care să reînvie şi să ducă mai departe profesiile tradiţionale din jurul Timişoarei, reprezintă o prioritate.
„În mediul preuniversitar există o problemă în sensul că foarte mulţi agenţi economici, mai ales din zona de producţie, se plâng că nu mai au textilişti, vopsitori sau meseriaşi în alte domenii, cei mai mulţi tineri fiind absolvenţi de facultate sau de licee teoretice, fără experienţă în domeniu. De aceea este nevoie să aducem laolaltă agenţii economici şi educatorii pentru a crea acele programe de şcoli profesionale care să producă specialişti pentru meseriile cerute pe piaţa muncii”, susţine senatorul liberal Ben-Oni Ardelean.
Reprezentanţii Clubului Oamenilor de Afaceri vorbitori de limbă germană din Timişoara şi cei ai municipalităţii, ai Inspectoratului Judeţean Şcolar şi ai Prefecturii judeţului Timiş, au semnat în urmă cu aproape doi ani un pact care vizează reînfiinţarea şcolilor profesionale şi formarea de meseriaşi în rândul tinerilor, după modelul şcolii duale germane, oferindu-li-se o alternativă celor care nu pot urma licee teoretice sau studii superioare.
„Înainte de 1990, două treimi din numărul total al elevilor urmau calea profesională şi doar o treime urmau un liceu teoretic sau de altă natură. După Revoluţie, proporţia s-a inversat, iar cu câţiva ani în urmă s-a desfiinţat cu totul şcoala profesională, în ideea că toţi elevii trebuie să urmeze cursurile liceale”, spune prof. dr. Cornel Petroman, fost şef al Instectoratului Şcolar Timiş.
Cu toate colaborările şi pactele educaţional-economice româno-străine, mie îmi place să spun că în România mea se repune pe picioare nu şcoala „de tip dual”, ci şcoala de meserii, chiar dacă nu mai vorbim despre tăbăcari şi pantofari, ci despre meseriaşi în mecatronică sau în echipamente IT.
Comentarii
comentarii
