După ce Primăria Timișoara, prin Dominic Fritz, a decernat un premiu și un cec de 30 000 euro unui președinte în exercițiu, adică Maiei Sandu, președinta Republicii Moldova, s-a declanșat un nou val de opinii (bine că există!) pe lângă acest subiect. Este libertate de exprimare? Da, desigur, dar opiniile ar trebui argumentate. Avem libertate de conștiință? Da, așa ne spune sfânta Constituție a României. Să plecăm atunci de aici, pe logica acestor argumente.
Cristina Ciubotaru, fostă vice-președintă a Centrului Național Anticorupție din Republica Moldova, a făcut o afirmație publică, preluată de agenții de știri din România și de unele publicații, referitoare la premiile în bani pentru politicieni, numind oferirea unui premiu în bani a fi ”mită”. Și ea, ca și Maia Sandu, este beneficiară a unor programe de studii în occident, așadar s-ar putea să fie în competiție pentru anumite poziții publice, ceea ce pe mine, acum, ca jurnalist, nu mă interesează, aici, în România.
Declarația doamnei Ciubotaru a dat naștere unei retorici de un ridicol absolut, comparând premiul dat de Fritz Maiei Sandu (sponsorizat de firme private – Profi România, Winsed.swiss Education Group și AWR Lease Services) cu modul în care se acordă premiile Nobel. Nu este de râs, este de plâns în hohote.
Alfred Nobel, inventatorul dinamitei, a creat, din fondurile unei averi uriașe, prin testament, în 1896, o fundație ce-i poartă numele, care să poată oferi anual, în anumite domenii: fizica, chimie, economie, medicină, literatură, pace, premii de recunoaștere a ”unor servicii aduse umanității”, în anul anterior decernării. La noi, Mircea Cărtărescu stă la ”coadă” de ani de zile pentru un premiu pentru literatură, și nu s-a întâmplat nimic. Alegerea finaliștilor se face după evaluări complexe și de lungă durată, iar cei ce votează sunt mari specialiști ai domeniilor respective. O comparăm pe Herta Muller cu un politician sau modul de decernare a premiului Nobel cu modul de decernare practicat de Primăria Timișoara? Premiul pentru Maia Sandu NU s-a votat în Consiliul Local, deci ocolirea deciziei unui for local democratic ales este o sfidare. Sfidarea este și a cetățenilor, chiar dacă sponsorii nu se votează.
Premiul Nobel pentru Pace, luat de Lech Walesa în 1983, când era un lider sindical recunoscut, luptător pentru drepturile omului într-o țară comunistă, Polonia, cum era și România, iar poziția de președinte ales a dobândit-o abia în 1990. Așadar, comparația este penibilă, este desuetă, iar lipsa unei documentări minime riscă o manipulare gravă. În 1994, au luat premiul Nobel pentru Pace, trei lideri din zona actualului conflict Israel – Fâșia Gaza: Yasser Arafat, Șimon Perez și Ițhak Rabin, trei oameni care au adus servicii umanității. În 1952, George C. Marshall, liderul care a propus, după al doilea război mondial, planul Marshall pentru pace. Iată, liderii!
Listele cu cei care au schimbat lumea sunt impresionante. Comparația premiului dat de Primăria Timișoara cu premiile Nobel forțează sensul figurii de stil. Aș vrea să știu dacă și la anul viitor, în cazul în care ar mai fi pe aici, Dominic Fritz ar sfida Consiliul Local sau i-ar cere votul pentru un… premiu!
De ce a făcut Fritz acest gest? El este în campania (sa) electorală, pe care o putem numi, simplu, propagandă. Cineva îi sugerează aceste tehnici de propagandă (nu vorbim despre Public Relations) poate își imaginează că-i face imagine. Nu. Îi face rău. Îl expune. Atunci când se insistă prea mult pe imagine repetitivă, se ajunge la suprasaturație și, implicit, la refuzul mental de acceptare a mesajului.
Ce-i prea mult strică! O vorbă din popor!
Fritz neglijează înțelepciunile noastre populare, crezând că doar la înjurături suntem inventivi, așa cum a spus despre noi, despre români, în vreme ce unii dintre ”ai noștri” se amuzau. Nu cred că trebuie să ne amuzăm, nici atunci când, într-o intersecție, ”cineva a deschis geamul unei mașini că s-a b…it”, așa cum se amuză în bancurile sale penibile pe posturi de televiziune.
Fritz, te rog, nu te iluziona: Nu, nu ești Nobel!
