.jpg)
Asistăm la o campanie electorală ce abundă mai ales prin culoare, la propriu. Afişe, mash-uri, bannere, machete colorate, mesaje incluse printre pozele mari, stil american, zâmbete sau feţe sobre, stil rusesc, sigle sau… nonsigle (cazul PDL), dar mai puţină verbalitate directă, ofensivă. Oare, de ce? Ostaficiuc, cel cu „faţa pe jumătate”, la propriu, dar şi la figurat, are o campanie „mov”, cu dezicere totală de culoarea care a nenorocit România: portocaliul livezilor de citrice din Grecia, ţara care ştie ce vrea. Dezicerea sa este şi faţă de siglă, dar cel mai penibil este acel 1, din interiorul căruia obrazul pe jumătate este cea mai nefericită expresie a campaniei, dar şi cea mai penibilă… Lipsesc, însă, sarea şi piperul, condimentele unei mese raţionale, dacă şi ele sunt, la fel, raţionalizate. Lipseşte verbul campaniei. Reproşurile sunt mediocre, iar publicul cere verbalitate autentică. Timişul este, ca poziţie de succes, al 35-lea, din cele 41 de pe harta României. Lista revendicărilor făcute o iarnă întreagă – iarna, cu gerul care a încremenit viaţa din ţara noastră – de grupurile de protestatari din ţară este, parcă, absentă. Să fie, oare, dorinţa noastră de schimbare aşa de mare, să fim atât de axaţi pe primenirea politicului încât să uităm ce ne doare? O retorică simplă! Nimeni nu se revoltă pe nimeni! Singurul care o poate face este Robu (o mai face şi Răducanu, cumva), dar din păcate, mai avem de aşteptat câteva zile până la momentul prezenţei candidatului USL la „ masa de lucru”. Recent, un eveniment pe care ZdV avea să-l prezinte zilele trecute ne-a cutremurat. Ideea că SRI ar putea inventaria fapte, după modelul fostei Securităţi, iar faptele să devină din realitate o biată sursă de ironii, ca şi cum ne-am fi permis să inventăm o crimă. Surse bine informate ne-au condus pe firul unei crime, despre care sursele noastre susţin că a fost comisă, chiar şi numai întâmplător, de câţiva angajaţi ai SRI, cel ucis cu bestialitate fiind un „cetăţean fără identitate”. Ce să vezi? O istorie similară cu cele din vremea lui Ceauşescu, vreme în care, dacă cineva cuteza să spună adevărul în gura mare despre o dispariţie sau crimă, acela devenea, subit, fie nebun, fie era dus, de-a binelea, în spitale de psihiatrie, fie i se intenta un proces cu iz penal. A murit un om, există dovada locului, momentului, există declaraţiile unor instituţii publice, toate confuze şi unele chiar mincinoase, SRI tace mâlc, dosarele se află la Poliţie şi la Parchetul Militar, dar niciun candidat valid nu s-a obosit măcar să întrebe: „Putea, oare, SRI, să facă aşa ceva?” Toată lumea tace mâlc, vinovat şi laş, pentru că este campanie electorală sau pentru că unii candidaţi au colaborat cu Securitatea, pentru că dosarele lor de pe microfilme stau să crape, iar temerea unor noi dezvăluiri îi sperie de moarte! Complicităţile din umbră, combinaţiile de culise, perspectiva împărţelilor face din unii candidaţi nişte lupi(şori) storşi de energia şi vlaga sălbăticiei fericite. Acea parte din sălbăticie care i-ar face pe unii mai curaţi, mai sănătoşi la trup şi la suflet. Dar tristeţea este încă mare. Aşteptăm ultimele zile din campanie…Da, şi noi le aşteptăm!
