După ce am văzut în analiza anterioară care sunt câteva dintre diferențele specifice între securitatea internă și externă de la București, de la Moscova și de la Washington, să observăm, astăzi, cum poate fi susținută afirmația mea conform căreia, România se află, din punct de vedere democratic, dar și al siguranței naționale, într-o situație periculoasă, în care, securitatea s-a substituit statului şi scăpa oricărui control.
Se fac din ce în ce mai frecvent câteva afirmații. Responsabilii unor instituții cheie din România le contesta. Una, de pildă, este că există servicii secrete care, nici măcar aparent, nu se află sub controlul puterii legislative. Cum este, de pildă, serviciul secret al Ministerului de Interne. Sau serviciul secret al Armatei. Sau serviciul secret care funcționează în interiorul Direcţie Naționale Anticorupție. Sau afirmații de tipul: „controlul exercitat de Parlament este doar formal, în realitate, securitatea fiind cea care îi controlează pe reprezentanții comisiei de specialitate”. Și, extrem de frecvent, din ce în ce mai frecvent, se vorbește despre rolul jucat de securitate în operațiuni care nu ar trebui să fie apanajul acesteia, cum este, de pildă, combaterea corupției instituționalizate. Unde, într-un stat de drept, rolul securității interne este doar acela de a oferi justiției o serie de indicii sau chiar probe, atunci când acestea nu pot fi obţinute pe altă cale. La noi se vorbește însă, din ce în ce mai frecvent, de faptul că multiplele decapitări la care asistăm sunt opera unui așa-zis binom, Coldea-Koveşi, în care, primul joacă rolul de dirijor, iar procurorul general, cel de executant. Și că, de fapt, am asista la o luptă finală pentru confiscarea deplină a puterii de către securitate, prin reprezentanții ei. Tot la noi, și nu în altă parte, din ce în ce mai mulți analiști insista asupra faptului că și securitatea externă este neobișnuit de activă, ea ocupând, din ce în ce mai vizibil, poziții cheie, nu numai în aparatul diplomatic, ci și în epicentrul unor instituții guvernamentale. Și, de aici până la observații publice privind bătălia pe care cele două principale servicii secrete o dau pentru ocuparea pozițiilor de conducere în Parlament, în Guvern, în puterea judecătorească și în presă – cea de-a patra putere în stat – nu a mai fost decât un mic pas. Care a fost și el făcut.
Cum stau lucrurile, de fapt? Păi ele stau cam așa. Cel puțin un prim-ministru al României este produsul unui serviciu secret. El se numește Mihai Răzvan Ungureanu și a condus ultimul guvern al regimului Traian Băsescu, după care, împins de aceleași servicii secrete, s-a așezat fix de-a dreapta lui Klaus Iohannis, unde transpiră pentru a reveni la butoane. Să sperăm, fără niciun folos. Ştim, cu certitudine, că cel puțin un al doilea prim-ministru al României, domnul Victor Ponta, a fost recrutat, cu mulți ani în urmă, de Serviciu de Informații Externe, a fost asistat pentru a urca rapid scările ierarhice, atât că procuror, cât și în calitate de politician, apoi pentru a prelua conducerea celui mai important partid din România, practic, a întregii stângi socialiste, și, în fine, a fost propulsat în fruntea unui guvern, în care se află și astăzi, bine mersi. În paranteză fie spus, mai știm și că, deloc întâmplător, socrul său, domnul Ilie Sârbu, a fost și el, dacă nu cumva, în ciudă vârstei, mai este, ofițer acoperit al aceluiași Serviciu de Informații Externe. Și iată-l jucând un rol cheie în politică. Mai știm că în situații asemănătoare sunt șefi de instituții cheie ale statului, cum ar fi cele ministeriale ori din conducerea administraţiei publice centrale și locale sau poziții de decizie în Banca Națională, la ANI, la DNA, în justiție, la Înalta Curte sau în Parlament, chiar în interiorul comisiilor care, vezi Doamne, supraveghează activitatea serviciilor de informații. Cele aparent supravegheate de Parlament.
Dar acestea, să spunem, sunt vorbe. Bârfe. Supoziții. Insinuări. Care sunt, însă, faptele? La această întrebare putem răspunde fără prea mare dificultate, luând pulsul situației în care se află România. Ce suntem noi? Aparent, un stat care se poate mândri cu apartenența la Uniunea Europeană și NATO și cu un parteneriat solid, strategic cu Statele Unite. În realitate, jucăm rolul unei puteri locale, de margine, a unei colonii sau, dacă ne raportăm la vechiul Imperiu roman, a unui cetăți de frontieră. Cu toate avantajele, dar și cu toate neajunsurile acestui complex statut.
O definiţie obiectivă a statului român de azi și cât se poate de succintă poate fi dată în trei propoziții.
1. Sub aspect economic, România este deznaționalizată și a devenit o
piață de forță de muncă, o piață de desfacere pentru produsele altora și o sursă de materie primă. Tot pentru alții. Capitalul intern este subțire și tot mai mult subțiat.
2. Din punct de vedere al siguranței cetățeanului, realitatea este că
nivelul de trăi este extrem de scăzut, printre cele mai scăzute din Europa, iar speranța într-un viitor mai bun și într-o perioadă rezonabilă este din ce în ce mai mică.
3. România este lovită de flagelul corupției instituționalizate, căruia
serviciile secrete și celelalte instituții de forță, precum și puterea justiției au fost incapabile să i se opună timp de douăzeci şi cinci de ani și nu există, în realitate, nicio certitudine că, astăzi, asistăm la altceva decât la un simplu schimb de ștafetă, de roluri chiar, între actorii marilor operațiuni de fraudare a avutului public.
Dacă securitatea s-a substituit statului și dacă statul arată așa cum arată astăzi, atunci putem judecă și singuri ce s-a întâmplat, de fapt, în România, de ce ne află acolo unde ne aflăm și, mai ales, ce este de făcut. Pentru că soluții există. Cu condiția să existe și voință.
