S-a întâmplat fix ceea ce presupuneam că se va întâmpla. Protestul de duminică a fost lipsit de coerență și de consistență. Iar cauzele le-am anticipat. Acum nu-mi rămâne decât să le fac inventarul.
AUR s-a bâlbâit. Inițal, George Simion a anunțat cu mult timp înainte că, în ziua de 2 octombrie, AUR inițiază un mare protest în București. Apoi, sfătuit greșit de cine știe cine sau poate influențat de organizațiile de pensionari, a dat înapoi. A împânzit țara întreagă cu afișe, care însă nu aveau sigla AUR. Și, în ultimă instanță, atunci când nimeni nu se mai aștepta, și-a asumat conducerea unei demonstrații, la care aștepta să participe zeci de mii de cetățeni, dar în final, după ce protestatarii au fost numărați de unii și de alții, a rezultat o cifră modestă. Trei-patru mii de oameni.
Să analizăm pentru început această penibilă bâlbâială. Legată de asumare. Ne bântuie în România o prejudecată. Și anume că cetățenii se feresc să se asocieze cu un partid politic. Că un partid politic, oricare ar fi el, îi inhibă. Sau chiar îi sperie. Poate fi vorba aici de o lipsă elementară de educație politică, de care suferă românii. Ei se tem ca nu care cumva să fie asociați și folosiți de un partid politic. Unii dintre ei judecă în felul următor: „Ce rost are să protestez împreună cu AUR, pentru a mări capacitatea electorală a acestui partid, când de fapt eu vreau cu totul și cu totul altceva? O pensie mai mare. Sau facturi mai mici. Sau și una, și alta”. Nu este o judecată. Este o prejudecată. De care întotdeauna profită partidele aflate la putere. De ce? Pentru că protestul le are pe acestea drept țintă. În definitiv, partidele care exercită puterea executivă și care au majoritatea în Parlament sunt cele care trebuie să fie din când în când zguduite și scurtcircuitate. Pentru că liderii lor au decolat, ei trebuie trași în forță înapoi pe pământ. Ori acest lucru nu poate fi făcut doar printr-un simplu protest cetățenesc. Acestor partide trebuie să li se arate pisica. Iar pisica nu poate fi decât o alternativă. Oricare ar fi ea. Adică un alt partid, care, într-o bună zi, ar putea prelua ștafeta puterii. Singurul alt partid din România aflat în această situație este AUR. Teoretic, ar mai fi USR. Numai că USR tocmai a exercitat puterea și s-a compromis într-un mod extrem de grav. În toate statele democratice, partidele din opoziție sunt cele care electrizează și pun în mișcare societatea civilă, plasându-și liderii în fruntea protestelor. La noi, prejudecățile le întunecă mintea cetățenilor, nemaivorbind de faptul că sunt și o serie de personaje din opoziția neparlamentară care, din gelozie față de AUR, care tot crește în sondaje, nu mai știu cum să denigreze acest partid și să-l bălăcărească pe George Simion. Iar acesta e cine e. Și duce cât poate duce. E George Simion. Nu e Nicolae Bălcescu. Și nici Tudor Vladimirescu. Și nici vreun Brătianu. E pur și simplu George Simion. Și așa cum e, a reușit să aducă în Parlament un partid nou-nouț, să câștige 10% din locuri și să crească în continuare non-stop în sondaje. Să vină cei care-l contestă cu altul mai bun. Eu unul mă pregătesc să-i aplaud, dacă vor reuși o astfel de performanță.
Dar nu numai prejudecățile diminuează forța unor proteste în România. Ci și vrajba dintre diverse personaje politice. Duminică, tam-nesam, Diana Șoșoacă, în jurul căreia nu erau decât câteva zeci de persoane, s-a suit pe un podium, a luat microfonul în mână și a făcut ce-i place mai mult. A vorbit și a zbierat, până când cineva i-a luat curentul. Dar practic, ca efect al orgoliului ei sau cine știe, poate ajutată discret de unii agenți ai puterii, ea a reușit să scurtcircuiteze o mișcare de protest, care inițial și apoi pe ultima sută de metri a fost totuși asumată de un partid și de un lider politic.
Iar rezultatul este că Guvernul poate, pentru luni de zile de aici încolo, să doarmă liniștit. Nimeni nu-l va mai tulbura. Nici George Simion, căruia nu i-au ieșit pasențele așa cum a dorit, pentru că s-a bâlbâit și pentru că o vreme el însuși a fost atins de prejudecată. Nici alți lideri de partidulețe non-parlamentare, care și ei și-au încordat demonstrativ, dar inutil duminică mușchii, nealimentați cu destul spanac, și nici guraliva Diana Șoșoacă și mânuța ei de admiratori.
Atunci când opoziția politică nu merge mână în mână cu opoziția din stradă, când protestele se transformă într-o simplă și caragielească pantomimă, cățelușii pot să scheaune cât vor, iar caravana merge liniștită mai departe.
