Pasionații de drumeții și aventură, dar și de povești despre comori ascunse de haiduci ori de lotri, pot face un drum până la Cetatea Jdioarei, aflată la 1 km de localitatea cu același nume.
Este un loc retras, plin de farmec. Ruinele Cetăţii Jdioarei, menţionate prima dată în anul 1320 ca cetate regală şi centru al Districtului Lugoj şi situate în partea montană a judeţului Timiş, amintesc de o perioadă foarte grea prin care au trecut locuitorii Banatului, când istoria împărţea stăpânirea ţinutului între imperiile vremii, birurile gârboveau tot mai mult spinarea ţăranului, iar simbolurile credinţei le erau batjocorite de venetici.
„În 1699, prin semnarea Tratatului de Pace (de la Sremski Karlowits) dintre Imperiul Habsburgic şi Otoman, majoritatea cetăţilor bănăţene trebuia să fie distruse. Ele s-au distrus între anii 1700-1701. Pentru că raportul de forţe se schimbase, otomanii păstraseră Banatul, care avea o importanţă strategică excepţională, dar au dorit să dărâme foarte multe cetăţi. În Timiş, există din actualele fortificaţiile medievale Cetatea Jdioara, mai sunt câteva ziduri de 3-4 metri lăţime şi Cula de la Ciacova, care a fost, de fapt, un turn înconjurat de şanţ cu apă şi zidul de apărare. Este o cetate medievală de la sfârşitul sec XIV. Restul au dispărut, spune istoricul Ioan Haţegan, cercetător în cadrul Filialei Timişoara a Academiei Române.
Zidurile groase şi temeinice de aproape doi metri şi înalte de peste patru metri, arată că era un scut bun de apărare al celor ce locuiau aici, iar istoricii presupun că în epoca medievală Cetatea Jdioarei era aşezată pe drumul ce lega Transilvania de Banat.
Cert este că cetatea a avut importanţa ei strategică, o perioadă fiind, printre alţii, şi în proprietatea lui Iancu de Hunedoara, mai apoi în cea a fiului nelegitim a lui Matei Corvin, după care a ajuns în stăpânirea lui Georg de Brandenburg, un mare latifundiar din Transilvania. În mai 1599, Baba Novac, căpitanul lui Mihai Viteazul, a asediat-o timp de 29 de zile, dar nu a reuşit să o cucerească.
Venirea turcilor a însemnat distrugerea fortăreţei, iar ruinele ei au devenit adăpost pentru haiducii bănăţeni care, mai târziu, duceau lupta împotriva stăpânirii habsburgice, ceea ce l-a făcut pe generalul Lentulus, desemnat să desfiinţeze acţiunea de rezistenţă a haiducilor români, să ordone incendierea cetăţii, la 26 ianuarie 1739. Atunci au fost capturaţi 50 de haiduci care au fost şi ucişi sub zidurile cetăţii.
Localnicilor le place să spună că cetatea datează de pe vremea lui Burebista şi că bunicii lor au găsit ulcele cu monede romane. Ioan Haţegan susţine, de altfel, că s-a găsit un tezaur de monede republicane romane la Jdioara, scos din adâncul istoriei de un sătean care în timpul unor săpături a descoperit o oală de lut cu 69 de monede. „Vasul care le adăpostea este de tip dacic, fiind modelat cu mâna şi ars neuniform. Întrebuinţarea casnică a vasului este evidentă, iar dimensiunile sale îl plasează în aceeaşi categorie a ceramicii dacice funcţionale caracteristice epocii lui Burebista. În privinţa monedelor din argint, ele reprezintă emisiuni de denari ai republicii romane, bătute în Roma între anii 229 – 103 î.Ch”, arată cercetătorul.
În veacul XVIII, când haiducii prădau grofii anilor 1700, reuşeau să adune adevărate comori pe care le-ar fi îngropat în împrejurimile Cetăţii Jdioarei.
Cetatea medievală a Jdioarei ar putea deveni o atracţie turistică pe baza unui proiect de reconstrucţie şi printr-un efort financiar rezonabil, mai ales că nu ar necesita foarte mulţi bani.
Din fortăreaţa de odinioară, astăzi mai dăinuie jumătate din circumferinţa dinspre nord şi părţile laterale. În partea dinspre sud, au rămas câteva frânturi de zid, prăvălite în interiorul Cetăţii Jdioara, acoperite de vegetaţie.
