Acasă Actualitate Viaţa printre şobolani

Viaţa printre şobolani

266
DISTRIBUIȚI

Oricine poate veni peste ei să-i jefuiască, să le batjocorească familia şi pe cei doi copii şi chiar să îi omoare. Ei nu există pentru societate. Nu există pentru nimeni. Cele patru suflete nu au nicio importanţă. Sunt inexistente.
Pe câmpul dintre cartierul Ronaţ şi zona Blaşcovici Timişoara soarele  pârjoleşte cu putere. Vegetaţia e uscată. În dreapta, se văd vilele noilor îmbogăţiţi, vopsite în culori vii, cu jeep-uri şi maşini străine şi scumpe la porţi. În depărtare sunt casele pipernicite ale ronăţenilor, cu garduri prăvălite şi pomi fructiferi în grădini. Drumul porneşte din faţa blocurilor cu zidurile înnegrite, de pe strada Bârzava, o ia pe lângă termocentrală şi se pierde în depărtare. Căldura devine insuportabilă, deşi e începutul lunii septembrie şi la fiecare pas simţi praful drumului cum se ridică şi îţi pătrunde în nări. Ciulinii, pe margine, sunt uscaţi şi numai iarba mai mică a rezistat pârjolului. Cu mai mult de 25 de ani în urmă, acolo era mlaştină, o apă verde şi puturoasă, cu păpuriş, şerpi şi broaşte. Nici măcar nu puteai merge, iar vara, mirosul greu de mâl şi ţânţarii ajungeau până în locuinţele oamenilor şi creau un mare disconfort. Viaţa era foarte dificilă în vecinătate. Cineva a avut ideea ingenioasă de a fi acoperită balta, fără a fi necesare costuri mari. Pur şi simplu, s-a început prin transportarea şi deversarea în apă a deşeurilor de pământ şi de la construcţii. S-au aruncat acolo chiar simple gunoaie menajere. Anii au trecut, mlaştina a dispărut şi solul a devenit puternic şi rezistent. Cu câţiva ani în urmă, pământul a fost vândut pe bucăţi şi a început construirea noilor vile.

O familie care nu există…
Familia Elisabeta şi Ignat Lăcătuşu nu are o asemenea vilă şi nici nu ar avea capacitatea să o construiască vreodată. Ei sunt oameni foarte săraci şi ignoraţi de către societate. Sunt ţigani, dar nu este sigur dacă din cauza asta ei se află în situaţia disperată de a locui la marginea societăţii, în plin câmp, alături de şobolani, şoareci şi alte vietăţi. Oamenii nu prea ştiu ce să facă pentru a se salva. Nu au locuinţă, nu au apă, căldură sau curent electric. De fapt, nu au nimic, în afară de doi copii minori, fraţi gemeni, în vârstă de 9 ani şi aceia cu handicap. Toate acestea în secolul XXI, ca şi cetăţeni ai Uniunii Europene, în oraşul de cinci stele –Timişoara. Locul în care ei stau nu prea are de-a face cu ceva omenesc. E arid şi respingător şi supus tuturor pericolelor. Nu numai în timpul nopţii, ci şi în timpul zilei. Oricine poate veni peste ei, să-i jefuiască, să le batjocorească familia şi pe cei doi copii şi chiar să îi omoare. Ei nu există pentru societate. Nu există pentru nimeni. Cele patru suflete nu au nicio importanţă. Sunt inexistente. Pe ce stradă locuiesc ei şi în ce cartier? Nimeni nu poate spune. Nici măcar poliţia şi nici Protecţia Copilului şi nici măcar Primăria Timişoara. Dacă se îmbolnăveşte un copil, pe ce stradă să vină Salvarea şi medicul? Poştaşul la ce adresă să aducă plicurile? Poate că cea mai mare spaimă a familiei Lăcătuş sunt şobolanii flămânzi. Aceştia sunt peste tot şi vin să mănânce. Hrana nu poate fi lăsată neobservată, fiindcă îndată dispare. Vietăţile cu patru picioare miros şi atacă. Mănâncă tot imediat sau o infectează cu balele lor. Pâinea, salamul, carnea, ciorba sau tocăniţa o dată gustată de şobolani nu mai poate fi consumată de familia Lăcătuşu. “Noi nu mai ştim ce înseamnă o mâncare consumată în condiţii normale. Şobolanii sunt peste tot şi nu mai ştim ce să facem că să nu mai vină peste noi, să ne consume hrana”, a povestit Ignat.

Nu fură, nu fac scandal, nu sunt violenţi
Deşi locuieşte în prim câmp, bărbatul este foarte curat. Are pantaloni negri traşi la dungă, cămaşă bleu, curată şi pantofi lustruiţi. Este spălat, tuns scurt şi are privirea blândă. Mai mult, e o familie de pocăiţi şi cred în Dumnezeu. Nu fură, nu fac scandal, nu sunt violenţi şi sunt foarte respectuoşi cu oamenii. Merg în fiecare duminică la biserică, alături de ceilalţi fraţi în Domnul şi se roagă cerului să fie ajutaţi. Chiar în mica chilie, construită din cartoane şi placaje, a amenajat un loc de rugăciune, unde se închină cu toată familia. Biblia este deschisă pe un suport de metal. Bărbatul citeşte un pasaj din Cartea Sfântă şi toţi încep să îl dezbată. Cei doi copii sunt ascultători şi nu zici că locuiesc în plin câmp de când s-au născut, alături de şobolani şi şoareci. Sunt curaţi, timizi, bine îngrijiţi şi vorbesc cu respect. Nu sunt sfidători şi nici obraznici. Primesc alocaţia de stat. Totuşi, la şcoală este greu. Colegii sunt răi şi îşi cam bat joc de ei că sunt copii de ţigani şi că stau în câmp.
Unul dintre micuţi apare din spatele colibei şi tatăl îi pune apă în lighean, să se spele. Copilul e foarte firav, se apleacă şi începe să se sple pe mâini. “Cum te cheamă?”, îl întreb. “Leonard Lăcătuş”. “Cum e viaţa aici, în plin câmp?” “Rău”. “De ce?” “Vin şobolanii şi ne mănâncă mîncarea şi nu pot să învăţ seara. Nu am lumină”. “Unde dormi?”. “Acolo”. Şi îmi arată un pat chiar la intrarea în colibă. “Dar iarna cum e?” “E frig”.
Imediat apare şi nevasta, Elisabeta.
“Cum e viaţa aici?”. “E foarte rău”. “De ce?” “Păi, cum să fie altfel? Nu avem casă. Nu avem nimic. Aşteptăm să ne dea şi nouă o locuinţă, de nouă ani. Avem doi copii minori şi nu pot să meargă la şcoală. E vai de capul lor. Ăsta e cu epilepsie, e greu de minte, nu ştie să înveţe. Să ne ajute Primăria Timişoara cu ceva, dar nu ne ia nimeni în seamă nu îi interesează pe nimeni. Avem buletin de Timişoara, dar nu primim locuinţă. Să dea dreptul copiilor măcar. Să fie în rând cu oamenii, să nu râdă toţi de ei. Tot am fost la primărie, dar pe lista de aşteptare tot picăm în jos. De pe locul 400 am… urcat la 1.000. Cum aşa? Avem doi copii, nu avem unde locui, de 9 ani. Chiar nu suntem luaţi în seamă deloc? Alţii intră în faţa noastră. Aici e foarte greu. Sunt microbi mulţi şi nu putem ţine mâncarea, că ne-o mănâncă şobolanii. Sunt foarte mari, mai mari ca pisicile şi vin peste noi. Vrem să primim şi noi o locuinţă. Oriunde şi oricum, numai să ne dea”, a povestit Elisabeta.
Afară, “în curte”, e o grămadă de fier vechi, adunat de bărbat, de peste tot. E o sursă de venit. Fierul vândut îi va aduce un bănuţ. Mai lucrează şi cu ziua, pe la unul – pe la altul, împreună cu nevasta. Preferă să muncească pentru a primi un ban, nu să fure, nici să cerşească. Aşa e morala aflată din Biblie şi de la biserică. Familia Lăcătuşu vrea să o respecte. Din nefericire, ei nu sunt respectaţi de poliţie şi nici de autorităţi. De multe ori, le-a fost dărâmată “casa”, iar oamenii legii au fost violenţi cu ei. Ultima dată, acum vreo două luni, au venit poliţiştii, l-au culcat la pământ pe bărbat şi i-au pus cătuşele. Atunci, s-a tăiat la burtă în cioburile de sticlă din câmp. L-au luat la post şi au completat nişte documente. “Nu ştiu ce au scris acolo, că eu nu ştiu carte, să citesc. Puteau să scrie ce vor ei, că eu oricum nu înţelegeam. M-au pus pe burtă şi m-am tăiat în cioborile de jos. Vine poliţia, ne ia la post, ne face amenzi. Mai am trei fiare în mână. Am avut accident. Am fost operat şi la inimă. Nu ştiu ce o să facem. Rugăm Primăria Timişoara să ne dea un loc unde să stăm, o cameră. Nu avem pretenţii, numai să ne dea. Dacă nu, măcar să ne dea ceva la mână, să nu mai vină poliţia peste noi, să ne amendeze. Noi suntem oameni liniştiţi, nu furăm, nu dăm în cap nimănui. Nu are de ce poliţia să vină peste noi”, s-a plâns Ignat. Deocamdată e luna septembrie. Este cald, chiar foarte cald. Viaţa în câmp e grea fără apă, canalizare şi fără lumină noaptea, dar va veni iarna, peste două luni. Va fi ger, iar oamenii nu vor avea căldură. De fapt, nu au nimic, decât nişte “ziduri” din cartoane şi nişte paturi găsite în gunoaie sau primite de pomană. Atunci, pentru familia Lăcătuşu va fi şi mai greu.

Comentarii

comentarii