În vreme ce primăvara are “gura până la urechi” şi cireşii sunt înfloriţi în curtea Mănăstirii Timişeni, biserica este goală.
Am vrut să o văd, pentru că am avut senzaţia că dacă nu văd nu cred. Am fost un fel Toma necredinciosul.
Şi, aşa este biserica: goală. În această seară, în toate bisericile ortodoxe din lume s-a cântat Prohodul Domnului. Punerea în Mormânt. Finalul trădării pe un pumn de arginţi.
Ce trăim noi acum? Amestecul dintre această de dorinţă de a respecta legile, normele, regulile impuse de statele funcţionale şi dorinţa oamenilor de a fi acolo, în biserică şi de a lăcrima că în Vinerea Mare nu pot să fie martorii Prohodului.
Doar că Prohodul în sine are mai multe semnificaţii. Aş vrea în seara asta să nu mă gândesc la niciunul dintre ele şi să las lucrurile aşa: Vinerea Mare, punerea în Mormânt a Domnului Iisus Hristos.
Dumnezeu să ne ajute, aşa cum suntem, slabi şi neputincioşi …
