Excelența sa Mugur Isărescu, Guvernatorul Băncii Naționale a României, a părăsit pentru un moment turnul de fildeș al înțelepciunii monetare a țării și a trântit telefonul contabilului său, când acesta îi spusese i-as spus sumele pe care le are de achitat fiscului. Prin urmare a luat poziția de Robin Hood și mărturisit că nu ar plăti nici un sfanț.
Probabil că în scurt timp, Academicianul Isărescu va cita chiar din (t)ratatele navale economice ale Domnului Băsescu, promovând statul minimal și impozite mici. Este posibil că atât argumente liberale de doi sfanţi din categoria „huo impozite”, cât și vocabularul Domniei sale adaptat plebei, adresându-se publicului potentat cu „măi sa fie” și trântit de telefoane, să fie debutul de campanie liberală în cursa pentru Cotroceni.
Spre deosebire de alți candidați la funcțiile de conducere a statului, Domnul Isărescu face parte de din acea categorie de oameni modești care nu ar trebui doar ștampilați la urnă, ci și imploraţi de alegători să accepte votul.
Fideli raționamentului că, în țara orbilor, chiorul e împarat, trebuie să ne întrebăm de fapt de ce să nu facă și Domnul Isărescu puțină campanie electorală pe barba proștilor dacă atâția neinspirați deja o fac?
Acuzat de modestie (onorată instanța, sunt vinovat!- ), este firesc că nu a sărit în tandem nici cu parașutista populară a mișcării cu același nume și nici nu și-a navigat iahtul pe Dâmbovița într-o procesiune similara cu aceea care a avut loc pe Tamisa cu ocazia împlinirii a șaizeci de ani de la urcarea pe tron a Reginei Angliei. Păcat că după o astfel de cermeonie nu ar putea scanda o lozincă neoliberală care ar putea să fie îmbrățișată și de primul președinte democrat-liberal al țării, Traian Băsescu, „nu vrem taxe și nu vrem flotă”.
Similar privilegiilor fiscale ale reginei Angliei, fiscalitatea românească a creat şi ea privilegii pentru pătura sfidătoare a țării: impozitarea unui litru de combustibil îi costă pe amareşteni mai mult din portofel decât l-ar costa din venitul său pe Domnul Guvernator impozitarea carburantului de iaht. Supraimpozitarea consumul prin accize și TVA este mai ales pentru oamenii cu venituri mici și mijlocii mult mai dureroasă decât impozitarea pe venit. Oamenii cu o leafa mică, adică majoritatea românilor, plătesc în raport cu venitul lor prin facturile pentru utilități etc. cea mai mare parte a salariului la stat. O cotă unică de numai 16% pe venit este oarecum moderată la nivel european şi cu efecte de oază fiscală pentru cei cu venituri şi averi mari. I-aş crede plătitori de taxe mari dacă şi-ar impozita averile după model elveţian şi ar fi mai puţin populişti vorbind românilor despre supraimpozitarea omului de rând.
După cele mai toxice și păguboase experimente monetare din ultimii douăzeci de ani ale țării, Mugur Isărescu din laboratorul de particule monetare otrăvite ar putea, dintr-un atac de modestie, să schimbe denumirea instituției pe care o conduce din Bancă Națională, în Mugurele. Acest nume ar reflecta ştiinţa la nivelul înalt al unui centru de cercetare şi totodată performanţa în domeniul înrobirii neamului.
Să nu ne pară rău; „națională” banca oricum nu mai este demult și un astfel de nume măcar reflectă experimentele de austeritate făcute pe români, față de care Domnia sa dă din nou dovadă de insensibilitate. Nimerind mai mereu cu bâta în baltă în fața microfoanelor, probabil a renunțat la început de campanie la strategia de prezumție a inteligenței pe seama căreia avea cote de încredere maximă a românilor atunci când tăcea. Românii, susține Domnia sa, au plătit o parte din datoria către FMI „fără lacrimi” și fără să fi simțit povara plății precum a simțit-o generația sa în anii optzeci.
Domnia sa nu are inclin să cred că nu are putere de discernământ şi de vreme ce confundă mereu realitatea tristă românească a celei mai sărace ţări din UE cu viața petrecăreților din Lipscani, unde mai aruncă probabil o privire din biroul său de la BNR. Nu este exclus să tranzităm și o anume conjuncutra astolă, bine interpretată de şamanul finanţelor româneşti şi aşa să se explice de ce tot laudă slugărniceşte începând cu epoca de aur până în prezent regimul datoriilor externe în funcţie de aşteptările politice.
Citind publicaţii de-ale sale nu am înţeles până astăzi dacă este bine sau nu să ai datorii. La începutul anului România a atins cea mai mare datorie externă a țării din istorie. 96,64 miliarde euro, după două decenii de guvernare a Băncii Naționale de către Domnul Isărescu, sunt, cu toată modestia, un prilej de a numi epoca actuală a sărăciei oarbe, după cea de aur a anilor optzeci, „epoca I-săracescu”. Dacă acea epocă a fost prin definiție una de aur şi în realitate una a lacrimilor, aceasta epocă îi merită, legitimată printr-un act electoral, pe deplin numele.
