.jpg)
Cine nu este din Timişoara sau cine nu a fost la Timişoara, în 1989, s-ar putea să nu simtă sau să nu trăiască prin memoria afectivă (şi nu numai) acele zile ale finalului lui noiembrie ‘89. Azi, 28 noiembrie (când se scriu aceste rânduri), se împlinesc 22 de ani de la plecarea din această lume a marelui duhovnic Arsenie Boca, Cel Înainte Mergător cu Duhul Sfânt. Din „cetatea” sa, o închisoare sfântă din Mănăstirea Prislop, unde avea să fie ucis de către doi securişti (din păcate, s-a aflat asta abia recent), Arsenie Boca, acuzat de misticism de către comuniştii şi securiştii vremii, avea să facă predicţii despre România, despre viitorul nostru. Scrierile ce conţin mărturisiri despre Părintele Boca susţin că el i-a spus, inclusiv lui Ceauşescu, că viaţa sa se va sfârşi la scurtă vreme după cea a Părintelui Boca. Zilele sfârşitului de noiembrie ‘89 erau ameninţătoare, cu presiuni greu de descris, era ceva în aer (aşa am putea formula, în termeni simpli), zidurile aveau inscripţii antiCeauşescu, anticomunism, era o spaimă amestecată cu speranţă, se simţea ceea ce, de fapt, avea să se întâmple peste numai două–trei săptămâni. A venit revolta, fiorul fantastic al eliberării de spaime, curajul strigătului: revoluţia! Îmi amintesc cum oamenii, pe stradă, în tramvai, în universităţi, oriunde, se iscodeau unii pe alţii. Întrebările interioare erau, cred, aceleaşi: Este sau nu la fel ca mine? Doreşte sau nu, la fel cu mine, ieşirea din închisoarea dictaturii nemernice? Azi, simt aproape la fel. Oameni care speră la eliberare. Preoţii din Biserica Bănăţeană speră şi aşteaptă, cu sufletul la gură, eliberarea de sub dictatura episcopului-vicar Paisie, o persoană pentru care Banatul este doar scena pe care poate fi un fel de dictator al sufletelor. Sub ochii lui, mor suflete. Jignirile, ridicatul tonului, temele acestea lumeşti ale existenţei ar trebui să nu fie valabile în biserică. Dictatura, oriunde ar fi ea să fie, în biserică, în organizaţii de orice fel, în politică, are un singur sens: pieirea! Şi ea piere, chiar şi acolo unde dictatorii se simt cel mai bine! România este în pragul colapsului material, moral, economic, social, dar, mai ales, politic. Politicul, aşa cum este el generat la noi, în mâinile unui marinar cu ochii injectaţi de mânie şi ale unei femei agresive şi dominatoare, cu aere de Troia, devine modelul comportamental public al românului. Dacă românul este preot, profesor sau tractorist, tendinţele dominatoare aţâţă firea sa mioritică, îi stârneşte dorinţele de a fi liber, de a fi demn! Prea multă ticăloşie s-a adunat în România, în toate domeniile. S-a ajuns ca mici şefi să devină mari dictatori, micii aşezaţi pe responsabilităţi temporare să-şi arate „pieptul de aramă”, spre marea lor pierdere. Se numeşte amăgirea sinelui! Se mai numeşte prostie şi mândrie pierzătoare. Adio, tuturor dictatorilor din lume!
