10 ani de la dispariţia lui Lelu Bihoi

În 24 mai 2002, se stingea Diogene Valeriu Bihoi, omul care a însemnat atâta pentru cultura Timişoarei şi mult mai mult pentru oamenii care l-au cunoscut. Iniţiator al teatrului studenţesc Thespis, al catedrei de teatru de la C.N.A. „Ion Vidu”, al Sărbătorii Saltimbancilor, regizor, sfătuitor şi prieten al celor cu care a intrat în contact, iubitor de viaţă şi de oameni, rămâne în sufletul şi mintea multora dintre cei care l-au cunoscut. La 10 ani de la dispariţia sa, publicăm scrisoarea trimisă de fiul său, Glad Bihoi, care, de departe, nu a uitat Omul şi livada sa, în care ne primea pe toţi cu un zâmbet. „Livada lui Socrate. În 1943, Mario Serandrei – monteurul lui Luchino Visconti, pentru a descrie filmul Ossessione, foloseşte cuvântul „neorealism”, susţinând astfel poziţia ontologică a unei noi estetici cinematografice. În 1976, când am luat eu fiinţă, tatăl meu, Bihoi Valeriu Diogene, şi-a tradus întreaga existenţă printr-un act ontologic cu valenţe dintre cele mai neorealiste. Lasându-se mai degrabă sedus decât ispitit, la un moment dat, şi-a promis în faţa lui Dumnezeu că printr-un efort maieutic susţinut poate planta un copac, poate aduce pe lume un copil şi poate construi o casă. Şi s-a ţinut de cuvânt. Înzestrat cu carismă, inteligenţă şi cu o acuitate a percepţiei deosebită, Lelu (cum îl cunoaşte toată lumea) a transferat întreaga sa pricepere în sângele ce-mi curge prin vine. Nedemn poate de acest privilegiu, îi port o mereu proaspătă recunoştinţă. Perceput ca un Socrate al timpurilor moderne, Lelu şi-a purtat cu nobleţe toga nostalgiei neostoite pentru teatru şi oameni.
Lelu a iubit Omul şi a pătruns adesea în măruntaiele agorei ce de fiecare dată se dovedea neîncăpătoare pentru nevoia celor mulţi de el. A avut răbdarea şi preocuparea de a înţelege scenariul vieţii transpus pe marea scenă a existenţei lumii. Asemenea unui arheolog minuţios, a parcurs fiecare porţiune de suflet omenesc aflat în preajma sa şi l-a şlefuit redându-i puritatea şi inocenţa.
Au trecut deja zece ani de când Lelu a părăsit scena ce avea ca reprezentaţie condiţia umană  în favoarea unei scene cu parfumul unei arhitecturi de fericire divină, şi încă mi se pare ireală lipsa lui. Îmi lipseşte tot mai mult parfumul lui, umorul lui, siguranţa cu care păşea în lumea spiritului din sala de spectacole, obiceiurile tabagice, poveştile lui, pasiunile lui, sufletul lui. Iar azi constat adesea că ţin în mine lucruri pe care sunt sigur că numai lui Lelu i le-aş fi putut împărtăşi şi ştiu că m-ar fi înţeles perfect. Mă gândesc că un film, o carte sau o muzică de care mă bucur sau pe care abia le descopăr i-ar fi plăcut atât de mult să le discutăm pe marginea unei ţigări bune şi a unei cafele tari. Dar la acest vis cu ochii deschişi încă nu am renunţat fiindcă părţi din sângele, spiritul şi sufletul lui sălăşuiesc şi în mine. Trebuie doar să învăţ să mă bucur de mine ca să mă pot bucura de el. Iar eu regret doar faptul că a plecat mult prea devreme de lângă mine şi că Daria şi Luca nu şi-au cunoscut bunicul. Dar ei îl iubesc, ştiu asta. E în sângele lor.
Din livada cu vişini, parcă se mai aude un cântec: Non, rien de rien / Non, je ne regrette rien / Ni le bien qu’on m’a fait, ni le mal / Tout ça m’est bien égal.
Glad Bihoi”. Spectacolul „Aşteptându-l pe spectator” de la Thespis, de vineri, 25 mai, ora 20, îi este dedicat.

Comentarii

comentarii