A trecut unul dintre cele mai negre jubileuri ale omenirii: anul acesta s-au împlinit 29 de ani de la accidentul nuclear de la Cernobîl (26 aprilie 1986), în urma căruia se estimează că au pierit circa 100.000 de oameni din întreaga lume unde a ajuns norul radioactiv. Oarecum, avantajaţi, erau cei care ascultu Europa Liberă, pentru că în seara de 28 aprilie acolo se anunţa deja despre dezastrul sovietic, Ucraina făcând parte la acea dată din URSS.
La Timişoara erau zile calde, lumea se pregătea de liberul de 1 Mai. Cei care au auzit ştirile la Europa Liberă le spuneau vecinilor, dar pentru radiaţia nu se vede, mulţi au considerat că afară e soare şi pot pleca la plajă. Cei care aveaau copii, eventual ‚spălau’ mai bine frunzele de salată verde şi ridichile, spunându-şi că tot ce e poluant se duce după spălare. Adevărul este că şi dacă ar fi aflat populaţia, nu ştia cum să se protejeze. Mă uitam cu atenţie la Meteo şi mă rugam la Dumnezeu ca vântul să nu bată spre România din nord, pentru ca norul radioactiv să nu ajungă la noi.
După 2 mai 1986, s-a anunţat şi la noi oficial despre accidentul nuclear şi se făcea apel la populaţie să meargă la dispensare şi să ia celebra taletă de iodură de potasiu pentru a se proteja împotriva cancerului de tiroidă. Mai ales copiii. Eu şi familia nu am luat pastila. Poate că am făcut bine. Administrarea acelei pastile populţiei a creat multe controverse. Unii spuneau că e bine, pentru că se suprasatura tiroida (unde se acumulează cea mai mare cantitate de iod din organism) în iod şi nu mai capta din atmosferă iodul care se radioactivase, iar astfel ar fi fost protejat corpul.
Alţii, susţin contrariul, pentru că atunci când organismul este iradiat, radiaţiile nu au traseu predilect spre tiroidă, ci iradiază întregul corp. Iar o cantitate mai mare de iod introdusă în corp reprezenta o cantitate mai mare de radioactivare în organism.
Dar la numai câteva luni după dezastru, medicii de la Secţia de Endocrinologie a Spitalului Judeţean Timişoara, unde până atunci zăceau paturile goale, au ajuns o avalanşă de pacienţi cu tulburări dintre cele mai diverse apărute brusc, inexplicabil, care arătau afectarea tiroidei, a paratiroidelor, a epifizei sau a suprarenalelor. Iar pacienţii erau tineri.
‚În 1986, când a avut loc catastrofa de la Cernobîl, iar în atmosferă au fost aruncaţi foarte mulţi izotopi radioactivi, dintre care iodul radioactiv a fost unul dinte elementele în cantitatea cea mai mare, aspectul mai ‚nenociv’ s-a datorat faptului că el se degradează repede, are timpul de înjumătăţire de 8 zile. A dispărut foarte repede, dar au rămas numai izotopii grei, însă iodul a afectat tiroidele, mai ales tiroidele vulnerabile, cele ale copiilor mici cu vârsta de până la 3-5 ani şi a feţilor intrauterii’, spune conf. dr. Aurelia Miloş, specialist endocrinolog care a prins valul internărilor din Spitalul Judeţean Timişoara, la finele lui 1986 şi în 1987, dar şi în anii ce au urmat.
De aceea, cu toate că era în vigoare Decretul care interzicea avortul, s-a dat voie ca gravidele să poată face întrerupere legală de sarcină. ‚S-a aflat târziu de acest accident, iar profilaxia cancerului de tiroidă s-a început la nivel naţional cu administrare de iodură de potasiu (tablete sau soluţie) la toţi oamenii, începându-se să fie saturată tiroida în iod, astfel încât să nu mai capteze izotopi radioactivi. Consecinţele nu se văd imediat în astfel de situaţii, ci mai târziu, pentru că mutaţiile genetice apar cu o perioadă de latenţă de peste 10 ani. A fost farte mult cancer de tiroidă care a apărut ulterior, nu imediat’, spune conferenţiara Aurelia Miloş.
Singurul aspect mai ‚favorabil’ pentru bănăţenii atinşi de cancerul de tiroidă a fost acela că au făcut cancere diferenţiate tratabile, spune dr. Miloş, care se pot trata şi vindeca în condiţii de diagnostic şi de tratament corect. ‚Cam după 10-15 ani am avut destul de mult cancer de tiroidă. Eu m-am ocupat de cancerul de tiroidă, dar am avut satisfacţia că am foarte mulţi pacienţi care trăiesc de 20-30 de ani şi care au şi uitat că au avut un cancer de tiroidă’, spune endocrinologul.
Doar în ultimul deceniu, în vestul ţării apar î jur de 2.000 de noi cazuri de cancer, inclusiv la copii, iar medicii ştiu, tacit, că una dintre cauzele primare este Cernobîlul. Am trecut peste el, dar ce putem face în faţa unui eventual viitor accident de acest fel, voit sau nevoit? Mai nimic, foarte mult depinde totul de direcţia în care bate vântul. Buncărele cu pereţi groşi de plumb şi parafină pot feri expunerea la iradiere imediată, pentru că la un moment dat, tot trebuie să ieşi de acolo.
În străinătate există centre specializate pentru monitorizarea pacienţilor contaminaţi radioactiv. În România există Unitatea de Supraveghere a Contaminării Interne Radioactive (USCIR-CCU), care face parte din Departamentul de Fizica Vieţii şi Mediului şi care execută monitorizarea periodică şi specială a contaminării radioactive interne ocupaţionale pentru întreg corpul şi tiroidă, pentru personalul cu risc potenţial de expunere internă la radiaţii ionizante din unităţi nucleare din spitale, industrie, cercetare, securitate şi siguranţă naţională etc. De asemenea, USCIR-CCU execută şi monitorizări speciale ale contaminării interne în caz de accident nuclear, pentru persoane din populaţie. Este ca o bomboană acrişoară în colivă, pentru că o astfel de structură nu ar putea face faţă unui nedorit accident nuclear.
