Pe Radu Golban îl cunosc de peste cinci ani, de pe vremea în care nici prin gând nu-i trecea să participe la viaţa politică din România. Nici eu nu m-aş fi gândit! L-am întâlnit în Elveţia, la St. Gallen, oraşul în care locuieşte împreună cu soţia lui, care e stomatolog, şi cu fetiţa lor, şi în care a pus bazele unei afaceri de succes. E
ra foarte preocupat de studiu, căuta cu înfrigurare surse de informare cât mai credibile, dar era interesat şi de „principiile fondatoare”, de întemeierea gândirii corecte şi de bazele doctrinare ale diferitelor forme de praxis: practica juridică, cea economică sau cea politică. Absolvise un Masterat în Studii Europene la Universitatea din Basel şi pregătea un doctorat în Ştiinţe economice la Universitatea de Vest din Timişoara (pe care l-a şi obţinut în 2008, cu teza „Uniunea Europeană şi monetară şi România”, elaborată sub îndrumarea profesorului Grigore Silaşi). Am petrecut împreună cu Radu şi cu Raluca, soţia lui, un weekend de basm la Ascona, pe malul lacului Maggiore. Ziua ne plimbam pe lac, într-o o barcă cu motor pilotată cu măiestrie de Radu, iar noaptea stăteam le discuţii interminabile, cu o sticlă vin pe masă; ne apuca dimineaţa disecând „teologia statului” sau analizând relaţia dintre creştinism şi dreptul roman. Cunoscusem un om întreg: împlinit profesional şi material, cu o familie fericită şi cu alese preocupări intelectuale, cu un subtil simţ al umorului, care îşi petrecea timpul liber în mod activ şi nu era străin de micile bucurii ale vieţii. Pe scurt, genul de om care „nu face politică”… De ce ar face politică un astfel de om? La ce i-ar folosi? N-ar avea altceva de făcut, alte lucruri mai frumoase şi mai interesante?
Şi totuşi! Drumurile tot mai dese la Timişoara, datorate programului doctoral, vizitele tot mai numeroase la Bucureşti, prilejuite de publicarea primelor sale cărţi la Editura Economică (în 2009 şi 2010) precum şi întâlnirile cu publicul cititor organizate de editorii săi l-au apropiat pe Radu Golban de problematica societăţii româneşti, l-au familiarizat cu racilele unei guvernări păguboase. În 2010, Radu face publică marea sa descoperire: datoria istorică a Germaniei faţă de România, rămasă în urma unui acord din 1935, prin care se stabilea ca plăţile dintre cele două ţări, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii, să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca Naţională a României şi Casa de Compensaţie Germană. Datoria descoperită de Radu Golban este un vârf din cliringul necompensat. Din acest moment, Radu a devenit vedetă de televiziune, iar mie îmi era tot mai greu să-l întâlnesc cu ocazia viziteor sale la Bucureşti – tot mai dese şi tot mai scurte. Dar tot atunci, Radu a avut ocazia să se confrunte cu o birocraţie statală insensibilă la interesul naţional, setată în paradigma slugărniciei faţă de marile puteri, suferind de boala lipsei de deminitate naţională. A făcut demersuri pe lângă toate autorităţile responsabile, s-a întâlnit cu reprezentanţi ai Preşedinţiei, Guvernului şi Băncii Naţionale, dar aceste instituţii, în loc să militeze pentru recuperarea creanţei de la statul german, au început să-l ocolească şi, la un moment dat, să-l şi intimideze (moment în care au intrat în scenă şi serviciile secrete din cele două ţări).
Această experienţă, aproape kafkiană, a contactului cu sistemul instituţional al statului român i-a prins foarte bine lui Radu Golban. L-a ajutat să înţeleagă un lucru pe care nici nu l-ar fi bănuit în urmă cu câţiva ani: în România, statul nu mai apără interesele naţiunii române în faţa intereselor străine, ci dimpotrivă, el apără interesele străine, chiar şi atunci când acestea se opun în mod evident interesului naţional. România încă mai este un stat-naţiune, dar nu mai este un stat naţional! Această revelaţie l-a determinat să intre în viaţa politică. Dar nu în maşinăria politicianistă de la Bucureşti, ci în cursa pentru un loc în Parlamentul European. Ca independent! Şi aceasta nu numai pentru a nu se lăsa aspirat de „gîndirea colectivă” a vreunui partid, ci şi pentru a nu fi obligat să reprezinte acolo filosofia uneia sau alteia dintre „familiile politice” reprezentate în parlamentul de la Bruxelles. Radu Golban este hotărât să-i reprezinte acolo nu pe socialişti sau pe populari, nu pe ecologişti sau pe liberali, ci pe români. Va reuşi? Îşi va putea depune candidatura ca independent? Va fi ales? Îşi va putea impune punctul de vedere în Parlamentul European? Va putea impune interesele naţiunii române în pofida miilor de lobby-işti care ativează la Bruxelles în numele marilor grupuri de inerese?
Răspunsul la întrebările de mai sus depind de multe variable: voinţa noastră, a celor care nu ne lăsăm manipulaţi de partide, care va trebui să strângem 100.000 de semnături pentru investirea lui Radu cu calitatea de candidat independent; luciditatea şi curajul alegătorilor, care va trebui să-şi investească votul într-o variantă de reprezentare mai puţin uzuală; raportul de forţe pe scena politică a ţării şi, nu în ultimul rând, norocul! Dar cel mai mult cred depinde chiar de Radu Golban, de capacitatea sa de a-i convinge pe cetăţenii României că şansele lor la fericire nu depind de partide, că el le va reprezenta interesele cu onestitate, hărnicie, curaj şi competenţă. De competenţa lui Radu Golban nu mă îndoiesc. După ce am citit ultimele sale cărţi, „Holograma Europa” şi „România. Alternative la corsetul UE”, apărute la Editura Top Form (2012 şi 2013), am înţeles cât de mult a evoluat Radu în ultimii cinci ani. El nu mai este doar intelectualul pasionat pe care l-am cunoscut în toamna lui 2008, ci un expert veritabil în probleme europene: este unul dintre puţinii eurosceptici din cultura română şi, oricum, cel mai autorizat exponent al eurosceptcismului românesc, care a înmugurit o dată cu el. Ori, România tocmai de astfel de reprezentanţi are nevoie: oneşti, harnici, competenţi şi curajoşi. În ceea ce priveşte curajul, e suficient să urmărim intervenţiile sale televizate ca să vedem în Radu Golban un Ben Carson al nostru: el este singurul român pe care l-am auzit spunând adevăruri neplăcute în faţa mai-marilor acestei lumi, argumentat, cu siguranţă de sine, fără menajamente şi fără strategii de autoprotecţie. Naţiunea română are nevoie de astfel de militanţi. Avem nevoie de Radu Golban!
Conf. univ. dr. Dumitru Borţun
Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative
