Lanţurile de magazine care se deschid oriunde în lume sunt făcute pentru profitul patronilor, dar aceştia nu ar avea profit dacă nu ar exista clientul cu cererea şi cu banii. Iar dacă sunt client corect, pretind respect din partea celor care deservesc magazinul.
De la înfiinţarea în urmă cu vreo cinci ani, a magazinului Carrefour din zona Dacia a municipiului Timişoara, clienţii sunt trataţi de parcă ar fi ultimii boschetari care aşteaptă mila unui blid de zeamă de la super-angajaţii duchianului (prăvăliei). La raft este un preţ, iar la casă te trezeşti cu alte preţuri, întotdeauna mai mari. Etichetele cu preţuri nu sunt întotdeauna afişate, astfel că preţul este „secret” şi nu-ţi pot face calculele pentru ceea ce cumperi. Dacă întrebi angajaţii despre un produs, eşti sictirit: „uită-te pe raft!”. Ajungi să-ți încarci coşul şi te îndrepţi spre casa de la ieşire. Deşi sunt vreo opt case de marcat, lucrează doar una. Coada se formează până la mijlocul magazinului. Merge greu, climă nu e. Dacă îndrăzneşti să întrebi „nu mai deschideţi o casă?”, ori nu ţi se răspunde, ori nu vrei să auzi răspunsul. Aşa că lumea lasă coşurile cu cumpărături pe interval şi pleacă. Dar la casă mai sunt şi problemele cu preţul produselor, care „nu puşcă”. Abia aici afli că „este personal puţin şi nu are cine să schimbe preţurile la raft”.
Ce fel de servicii oferă aceste creaturi? Cum îşi permit să-şi bată joc de clienţi, de cei care muncesc cinstit pentru banii pe care li-i lasă în schimbul produselor? Dincolo de faptul că au o gamă destul de restrânsă de produse şi printre preţurile cele mai piperate din oraş, mai eşti şi batjocorit? Bătrâni, oameni în puterea muncii, sunt stigmatizaţi în Carrefour Dacia. Cine nu crede, să încerce să stea o oră sau să verifice camerele video, ca să se lămurească. Chiar nimeni nu-i controlează? Strică numele firmei. Aproape tot personalul de-acolo s-a schimbat în ultimul an şi jumătate şi oamenii s-au angajat în alte părţi. Cea care era atunci şefa de prăvălie, o brunetă cu părul lung, o zeflemea de fiinţă, se purta execrabil atât cu clienţii, cât şi cu „colegii” de-acolo. Personal, mi-am propus să nu mai intru în acel duchian, pentru că şi aşa, ies cum am intrat: fără marfă, pentru că las coşul pe interval.
