Interimarul de la PSD m-a provocat. M-a lăsat lat. Dându-mi o replică total șocantă. I-am pus o întrebare pe parcursul unei dezbateri la o televiziune de știri. Chiar ieri. De ce moțiunea de cenzură se produce ca eveniment după Congresul PSD, fixat la 22 august? De ce nu înainte? Anterior, afirmase că își asumă întreaga răspundere pentru reușita moțiunii. Cum și-ar putea asuma răspunderea în cazul unui eșec, în condițiile în care Congresul PSD îl va alege președintele pentru viitorii patru ani? Și atunci mi-a mitraliat un răspuns. Mi-a spus că nu sunt membru PSD. Cum pot să-i pun o asemenea întrebare dacă nu sunt membru PSD?
Ce să fac acum? Să intru în PSD numai și numai pentru a avea dreptul să-i pun lui Marcel Ciolacu o întrebare de bun simț? Replica sa a fost atât de șocantă, încât prezentatoarea emisiunii s-a văzut nevoită să-i atragă atenția lui Ciolacu că eu i-am pus întrebarea în calitate de jurnalist. Și că eram îndreptățit să fac acest lucru. Din păcate, cu excepția faptului că a încercat să mă tragă de urechi în direct și la oră de vârf, pentru vina de a nu fi membru PSD, nici eu nici telespectatorii nu ne-am ales cu vreun răspuns.
Motivul invocat de Marcel Ciolacu pentru a amâna momentul moțiunii de cenzură a fost de-a dreptul pueril. El a transmis pe diferite canale faptul că PSD mai are nevoie de timp pentru a negocia cu partenerii politici, astfel încât să poată fi strânse voturile necesare. De ce este pueril și fals acest argument? Pentru că membri PSD din Parlamentul României sunt aceiași. Cu rare excepții, ei nu se schimbă de la o zi la alta. Nici partenerii. ALDE și Pro România au declarat prin vocea președinților celor două partide în repetate rânduri că vor vota pentru căderea Guvernului Orban doi și jumătate. Și atunci pe cine mai vrea să tatoneze Marcel Ciolacu? De ce alte asigurări mai are nevoie? Mergând pe logica lui, putem cel mult să ajungem la o concluzie diametral opusă. Timpul nu lucrează în favoarea unei moțiuni de cenzură. Dimpotrivă. Trasul de timp îi permite lui Ludovic Orban să încerce să cumpere voturile unor parlamentari. Prin același mecanism prin care a cumpărat până în prezent 150 de primari PSD. Deci măcar de dragul coerenței, raționamentul lui Ciolacu ar trebui să fie invers. Iar concluzia ar fi că trebuia să se grăbească. Nu să frâneze procesul. De-a dreptul enervant este că și-a permis să afirme că-și asumă răspunderea în cazul unui eșec. Dacă era cu adevărat bărbat politic și bărbat de stat, ar fi trebuit să meargă până la capăt. Și să spună că, în cazul unui eșec, demisionează din poziția de interimar, pe care a obținut-o călcând în picioare statutul partidului, așa cum corect acuză Eugen Teodorovici, care de altfel s-a și adresat în acest sens instanțelor judecătorești. Considerând că el este președintele de iure al partidului, iar Ciolacu este cel care a uzurpat președinția de facto.
De unde până unde pretenția cuiva ca, atunci când îți exprimi un punct de vedere despre un partid sau îi pui o întrebare conducătorului acestuia, trebuie ca în prealabil să plătești cotizație la trezoreria formațiunii politice? Cum ar suna dacă Ludovic Orban ar răspunde numeroaselor critici pe care i le aduc, întrebându-mă dacă mai plătesc sau nu cotizație la Sectorul 1 București? Cum ar fi dacă Traian Băsescu, pardon Petrov mi-ar cere socoteală pe motiv că nu sunt membru PMP? Sau cum ar fi dacă Victor Ponta și-ar permite să mă cheme la Pro România, pentru a semna o adeziune, ca o condiție prealabilă pentru comentariile pe care le fac referitoare la acest partid? Și, evident, exemplele pot continua.
Realitatea, domnule Ciolacu, este cât se poate de simplă. Dvs., susținut de statul subteran, intenționați să vă forțați norocul. Pentru dvs. este mai important să preluați conducerea partidului, decât partidul în sine. Iar pe soarta românilor nu dați nicio ceapă degerată. La fel cum nu dovediți nici cel mai mic respect față de presă și față de libertatea de expresie. Ei bine, nu așa poate fi condus un partid democratic. Rușine!
