INTERVIU
Cenaclul „Pavel Dan” al Casei Studenţilor Timişoara, unul dintre cele mai vechi din Banat şi din România, împlineşte, în 2013, 55 de ani de existenţă. De-a lungul timpului, multe generaţii de scriitori şi-au recunoscut sorgintea „paveldanistă”.
Amintim câteva nume: Sorin Titel, Şerban Foarţă, Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Alexandru Ruja, Petre Ilieşu, Eugen Bunaru, Marcel Tolcea, Mircea Pora, Robert Şerban. Despre ceea ce a însemnat pentru literatura română şi continuă să însemne, ZIUA de Vest a discutat cu poetul şi publicistul Eugen Bunaru, coordonatorul cenaclului.
– Cum e posibil ca o asemenea grupare literară să reziste peste jumătate de secol, în capitala Banatului?
– Pare incredibilă această „rezistenţă” în timp. În toamna lui 2013, cenaclul „Pavel Dan” va împlini venerabila vârstă de 55 de ani. Da, atâţia ani au trecut de la înfiinţarea sa! Sper să reuşim să marcăm „momentul” pe măsura importanţei sale. Mă gândesc nu doar la o întâlnire de suflet – cu un inevitabil parfum nostalgic – a paveldaniştilor aparţinînd tuturor generaţiilor, ci, în primul rând, la editarea unei ample antologii – poezie şi proză – care să reunească creaţii, din diverse momente, ale celor mai reprezentativi scriitori de sorginte paveldanistă. Nu ştiu dacă există vreun „secret” anume care să explice continuitatea neîntreruptă a cenaclului, pot însă confirma, în virtutea calităţii mele de veteran paveldanist şi de actual îndrumător al cenaclului, că această longevitate, cu adevărat impresionantă, se datorează, în primul rând, pasiunii şi dăruirii unor oameni care de-a lungul anilor au avut în mâinile lor – ca să mă exprim aşa – soarta acestui cenaclu. Fie în calitate de metodişti (referenţi culturali) ai cenaclului, de angajaţi ai Casei Studenţilor din Timişoara, fie în calitate de îndrumători ai acestuia. Trebuie amintiţi mereu aceşti oameni care, prin competenţa şi devoţiunea lor, au imprimat, în timp, cenaclului statutul unei adevărate instituţii. O instituţie de descoperire a talentelor, de afirmare şi de lansare a tinerilor dotaţi. De cultivare a unui spirit de exigenţă valorică. Ceea ce a dus, în mod firesc, la impunerea cenaclului pe plan naţional, începând cu anii ’70, ’80. Mă gândesc, fireşte, la scriitorii Viorel Marineasa, la Dana Anghel, la Cornel Secu, metodişti ai cenaclului, la regretaţii Valeriu Panasiu şi Antonie Vlad – directori, illo tempore, ai Casei Studenţilor. Mă gîndesc, de asemenea, la Vasile Creţu, la Ioan I. Popa, la Rodica Bărbat, la Viorel Boldureanu, la Cornel Ungureanu, la rolul lor esenţial în moderarea întâlnirilor cenacliere şi, nu mai puţin, în modelarea şi îndrumarea unor tineri aflaţi în faza dibuirilor adolescentine, a căutării propriei identităţi scriitoriceşti.
– Cenaclul a fost înfiinţat în 1958, suntem în 2013 şi continuă să dăinuie. Cum de a reuşit un cenaclu să scoată asemenea valori?
– Vreau să precizez că „lista” cu numele scriitorilor importanţi care „au trecut” pe la „Pavel Dan” este mult mai bogată… Iată şi alte prezeţe notabile: Simona-Grazia Dima, Rodica Draghincescu, Traian Pop Traian, Corina Rujan, Marian Oprea… Dar să revin la întrebare. Se ştie sau, mă rog, se zice că Mihail Sadoveanu a spus prin anii ’50, privitor la celebra, pe atunci, şcoală de literatură din Bucureşti, că, dintr-un cenaclu, ies tot atâţia scriitori câţi au intrat. A rămas proverbială sentinţa maestrului. Perfect valabilă şi astăzi, şi oricând. Dincolo, însă, de acest adevăr, nu e mai puţin adevărat că un cenaclu profesionist poate avea rolul său, uneori decisiv, în a descoperi, în a stimula şi a lansa talente. Un cenaclu poate fi chiar o primă şansă de ieşire într-un spaţiu public al confruntării şi receptării critice, al contactului viu, al contactului imediat şi direct cu opiniile şi spiritul critic, polemic ale celor avizaţi. Până la urmă, un cenaclu autentic propune o atmosferă fertilă, o ambianţă fecundă, din punct de vedere intelectual, propune un tip de solidaritate şi un spirit de emulaţie creatoare, dar şi de conectare la tot ceea ce se petrece novator în poezie, în literatură. Ar fi de menţionat că au existat, imediat după ’90, mai există şi astăzi, voci care au decretat şi decretează, pe un ton vehement, inutilitatea cenaclului, taxând fenomenul cenaclier drept o formulă de exprimare depăşită, de tip comunist… Până la o asemenea răstălmăcire s-a ajuns! În timp, aceste profeţii fataliste au fost contrazise de realitate. E suficient să amintim, aici, ce a însemnat, la începutul noului mileniu, Cenaclul Euridice, condus de Marin Mincu, ce a însemnat acest cenaclu pentru afirmarea, în forţă, în speţă în poezie, a unei noi şi puternice generaţii, generaţia 2000. O generaţie care a schimbat, într-o măsură considerabilă, faţa – dar şi fondul – poeziei, ale literaturii române actuale. Desigur, există şi va exista totdeauna o continuitate de profunzime, dar aportul unei radicalizări de atitudine, de discurs, de limbaj adus de generaţia 2000 nu (mai) poate fi negat decât de nihiliştii incurabili… Apoi să nu uităm că, de ceva timp, a reînviat celebrul cenaclu Universitas, sub bagheta aceluiaşi spirit veşnic tânăr, criticul Mircea Martin. Revenind la „Pavel Dan”, cred că decisive, pentru frumosa reputaţie a cenaclului, au fost tocmai acele ,,ingrediente”, ca să zic aşa, care au dat o reală consistenţă şi o savoare specială întâlnirilor de cenaclu. Întâlniri memorabile, le-aş numi. Mă gândesc la atmosfera vie, caldă, de camaraderie, dar şi polemică, a dezbaterilor, mă gândesc la spiritul critic profesat în ambianţa lecturilor din cenaclu, la interesul pentru tot ce se petrecea nou şi insurgent în literatură, la reacţia fermă faţă de impostură, faţă de nonvaloare. Şi, apoi, revin cu gândul la rolul unor mentori devotaţi, pe care i-am amintit. Cam pe-aici, în toate astea, cred că sunt de găsit puterea de seducţie a acestui cenaclu şi spiritul său formator.
– Despre ultimul volum antologic al cenaclului editat de Casa Studenţilor, „Prietenii despre care nu mai ştim nimic”, Felix Nicolau scria în numărul 9, din septembrie 2012, al revistei Luceafărul: „Pot fi anunţaţi câţiva foarte buni scriitori ai viitorului, cu gust sigur şi mesaj puternic”. Cum se îmbogăţeşte pepiniera „paveldanistă”?
– Fireşte, Felix Nicolau, cu autoritatea sa de tânăr critic literar, fără a spune o noutate, are perfectă dreptate în afirmaţia citată despre tinerii scriitori (antologaţi) care alcătuiesc în prezent nucleul forte al cenaclului. Dar să mă întorc la miezul întrebării… Pavel Dan-ul e deja un brand cultural al oraşului. E, în acelaşi timp, un cenaclu, cum spuneam, de notorietate naţională, un reper de istorie literară. Numele unor scriitori, din generaţii diferite, care au frecventat şi s-au afirmat în acest cenaclu până în 1989, nume pe care amândoi le-am invocat deja, dar şi ale altora, neamintiţi, la fel de importante, precum şi numele celor din generaţiile (mai) tinere, în plină afirmare, imediat după 1990 şi până în momentul de faţă, (Robert Şerban, Adrian Bodnaru, Tinu Pârvulescu, Tudor Creţu, Alexandru Potcoavă, Adriana Tudor Gâtan, Cătălina George, Moni Stănilă, Alexandru Colţan, Ana Puşcaşu, Aleksandar Stoicovici, Marius Aldea, Eliana Popeţi, Nicoleta Papp, Octavia Sandu sau Ioana Duţă), sunt ele însele, aceste nume, argumente în favoarea unei selecţii valorice, în favoarea unei seriozităţi, a unui ritm de lucru, toate acestea ,,funcţionând” dintotdeauna la ,,Pavel Dan”, ca să mă exprim în termeni oarecum tehnici. Ar putea fi o explicaţie sumară, grăbită, dar, cred, corectă, în esenţa ei, vizavi de felul în care s-a îmbogăţit, se îmbogăţeşte, sfidând anii, ,,pepiniera paveldanistă”. Printr-un fel de contaminare benignă… De la o generaţie la alta… Ceea ce e valabil şi astăzi, chiar dacă, cenaclul traversează o perioadă mai fragilă, de tranziţie, să-i spunem aşa, datorată, în mare măsură, faptului că o parte din membrii, absolvind facultatea, îşi fac mai rară simţită prezenţa… Îi aşeptăm, acum, pe novicii din licee şi din facultăţi…
– Ce te impresionează, să nu zic ce te şochează, la tinerii care vor să pătrundă în lumea iluziilor literare?
– Prin comparaţie cu anii ’70, ’80, mă surprinde, nu totdeauna la modul cel mai plăcut, un anumit pragmatism care, câteodată, parcă pune în paranteză chiar spiritul de solidarizare, de echipă, de grup, de grupare literară. Ar mai fi şi un soi de dezinteres, de jemanfişism faţă de predecesori, dacă se poate spune aşa. S-ar părea că mă contrazic, dar şi contrariile se împacă uneori… Şi încă ceva care mă… dezarmează: refuzul unui minim idealism, inerent, parcă, vârstei tinere, până mai ieri-alaltăieri… Fiecare îşi cunoaşte bine de tot propriul interes. Orice pas pare calculat la modul matematic. Desigur, nu trebuie generalizat… Şi nu mă refer (acum) la tinerii de la Pavel Dan… Dincolo de toate, cu adevărat impresionant şi tonifiant, este fluxul acesta continuu de talente… Dincolo de părerea cvasigenerală, aproape alarmistă/alarmantă, că tinerii nu mai citesc, că nu se mai apropie de literatură, iată acest fenomen, faptul că apar mereu tineri cu talent, care, nu doar că sunt atraşi de literatură, dar chiar scriu, au o vocaţie reală în această direcţie, vine să echilibreze lucrurile, să contrazică pesimismul multora.
– Găseşti spirite revoltate şi nihiliste de tip Emil Cioran (în „Schimbarea la faţă a României”) sau Eugen Ionesco (în „Nu!”)?
– Făcând abstracţie de numele ilustre pe care le-ai invocat, să ştii că, în perioada anilor ’70, ’80, la Pavel Dan, a pulsat o asemenea stare de spirit. A existat sau poate, mai corect spus, a mocnit o atitudine de insurgenţă, de boemă, o atmosferă de underground artistic… Era inerent ca, într-o astfel de atmosferă, să nu se fi manifestat şi astfel de spirite. Da, eu zic că au existat, la „Pavel Dan”, spirite rebele, nonconformiste. În plan literar, poetic, dar şi în plan uman, existenţial. N-aş spune nihiliste. Mă gândesc în special la poeţi precum Ion Monoran, Petru Ilieşu, Gheorghe Pruncuţ, Ioan Crăciun, Adi Derlea, Mircea Bârsilă, George Lână, Vasile Rodian, Valeriu Drumeş, dar şi la prozatori precum Daniel Vighi, Mircea Pora, Viorel Marineasa, Gigi Secheşan… Sigur, m-aş include şi pe mine în această grupare… După anii ’90, acest aspect s-a confirmat în evoluţia celor mai mulţi paveldanişti amintiţi aici. Prin atitudinea lor în presă, prin implicarea lor civică şi socială, prin situarea lor de aceeaşi parte a baricadei, dar şi prin cărţile publicate cu multă întârziere, tocmai pentru că, illo tempore, au refuzat concesiile şi compromisul. Nu trebuie uitat un alt aspect. Au contat foarte mult, în anii ’80, şi contactele vii, directe cu poeţii exponenţiali de la Aktionsgruppe Banat, cu puterea de iradiere – chiar dacă subterană – a curajului lor politic. Prin atitudinea lor disidentă şi prin poezia lor la fel. Au fost întâlniri marcante cu unii dintre ei la tabăra de la Crivaia sau la Sighişoara. Helmuth Freundorfer a şi tradus în limba germană, în paginile Forumului studenţesc, poezii ale unor poeţi paveldanişti emblematici.
– Ce şanse are literatura actuală, în epoca imaginii TV, a netului şi a cluburilor de fiţe, când individul a devenit „duşman al slovei tipărite”, cum zicea Creangă, să mai scoată opere de anvergura şi valoarea celor din epoca interbelică sau a scriitorilor clasici – Eminescu, Slavici, Caragiale sau Creangă?
– Nu sunt un sceptic cu privire la şansele literaturii române în prezent şi în viitor. În pofida unor aspecte pe care le-ai amintit, dar şi ale altora, descurajante la o primă vedere, istoria literaturii (române, dar nu numai), a probat, a confirmat, constant şi periodic, un anume fapt: chiar momentele de criză, de „degringoladă” pe care le traversează umanitatea sunt cele care, implicit, pot fi fertile pentru actul creator. Îl sublinia, în termeni mult mai convingători, acest fenomen, şi cu mai bine de trei decenii în urmă, criticul de mare fineţe Lucian Raicu. Iar dacă privim puţin mai atent, putem descoperi chiar în imediata noastră apropiere scriitori de primă mărime. Din păcate, nu de puţine ori, în loc să ne bucure faptul că ei există, că sunt contemporanii noştri, găsim, mai ales, motive şi resurse … morale să-i contestăm, să le atribum propriile noastre carenţe şi slăbiciuni.
– Comentând ultimul tău volum – Antologia „Fragmente de tăcere”, Colecţia OPERA OMNIA – Poezie contemporană, Editura TipoMoldova, 2011, Daniel Vighi scria în 24Fan, în numărul 16, din martie 2012, despre „melancolia stradală”, despre „rădăcina urbană” a poeziei lui Eugen Bunaru, despre motivul oraşului, despre „melancolia peregrinării pe străzi”. De ce crezi că Timişoara a avut şi are o fascinaţie deosebită asupra poeţilor şi scriitorilor?
– Cred că orice scriitor autentic, poet sau prozator, îşi revendică, prin scrisul său, un anume spaţiu originar, un areal care să-l reprezinte şi pe care să-l reprezinte… Un spaţiu fictiv, imaginar, dar care se hrăneşte din cel concret, recognoscibil în realitate. Desigur, acest melanj presupune o alchimie la nivelul ,,trăirii” şi, nu mai puţin, la cel al scriiturii. Bineînţeles că nu mă refer la ceva strict programatic! Până la urmă, a scrie, a-ţi asuma această condiţie, înseamnă, într-un anume fel, a te naşte a doua oară. Iar asta presupune, cred eu, a-ţi redescoperi, a le resimţi, cu o intensitate dublă, apartenenţa, rădăcinile. Orcât de vagi ar fi acestea… Iar Timişoara, în ce mă priveşte, are această enigmatică putere de seducţie. Enigmatică, pentru că fascinaţia oraşului despre care vorbim, (în pofida multor pricini de dezamăgire…), se insinuează, deseori, prin canale afective imprevizibile, atemporale, aş îndrăzni să spun. Timişoara are, încă, aerul ei inconfundabil. Are, încă, un specific al ei care vine dinspre epoca interbelică şi de mai departe. Să sperăm că va avea mereu şi resurse de vitalitate, civică şi spirituală, aşa încât să nu-şi piardă aceste ,,amprente” – aristocratice, le-aş numi -, să se opună invaziei de prost gust, de kitsch arhitectural şi nu numai…
– Cât timp îşi dedică Eugen Bunaru poeziei, literaturii, în general, să zicem, pe săptămână?
– Am scris, timp îndelungat, noaptea, în toiul unor insomnii care, iată, graţie scrisului, au devenit (mai) suportabile. Alteori, îmi trăiesc şi chiar îmi scriu poezia pe străzi sau, uneori, – mai rar în ultimul timp – la o masă înecată în fum şi larmă bizară, în ambianţa exotică a unor birturi de cartier. Mă stimulează, deseori, dimineţile ce-şi filtrează discret şi imemorial lumina printre perdele şi draperii. De fapt, nu am un regim anume de a scrie. În ciuda unor aparenţe, nu sunt un tip „planificat”. Cred că dimpotrivă… M-aş considera, mai degrabă, un risipitor. Totuşi, relaţia mea cu poezia, cu literatura este una de permanenţă. Chiar şi atunci când nu scriu sau când nu citesc. Viaţa îţi oferă mereu o şansă de-a te simţi afin cu poezia, cu arta, cu nevăzutele…
– Ce ai în lucru, în acest moment?
– Am două volume de poezii cvasifinalizate. Unul dintre ele s-ar putea numi „Țara de dincolo de ferestre”… Şi ar mai fi, în faza de sertar sau de … fişier, un volum cu interviurile pe care le-am publicat, de-a lungul anilor, în pagina cu titlul Exil interior, în revista Orizont. Aştept editura interesată. Editura din vis…
A consemnat Gheorghe MIRON
