În cele ce urmează fac o excepție de la regulă. Voi publica integral o analiză care nu-mi aparține. Ea este elaborată de analiști militari de mare prestigiu, care presupun că au dorit să-și păstreze anonimatul. Aceștia demonstrează cu argumente extrem de pertinente, care le dovedesc competența, de ce în Gaza victoria categorică va fi adjudecată de armata israeliană. Voi reproduce integral acest text.
„Trupele Armatei israeliene au intrat în Gaza și au ajuns la Marea Mediterană. Instantaneu, au început să cadă legăturile telefonice și Internet. De atunci, informațiile vin cu țârâita. Ce se întâmplă? Ce se va mai întâmpla? Cât va mai dura?
Fortăreața deghizată.
În cei 17 ani de când stăpânește Gaza, gruparea teroristă Hamas a transformat orașul într-o adevărată citadelă: sute de clădiri fortificate, unite printr-un păienjeniș de tuneluri, depozite, ateliere și cazărmi. În esență, este un raion fortificat deghizat în oraș.
În primul rând, sunt sute – dacă nu mii – de clădiri fortificate, în general case cu 2 – 3 etaje. Par locuințe, dar nu sunt. Parterul și primul etaj sunt zidite și minate, ca geniștii israelieni să pătrundă cât mai greu. Din pivniță, scările duc direct la etajele superioare: tancurile pot ridica țeava tunului cu cel mult 20°, deci nu pot lovi mai sus de primul etaj. Iar ambrazurile pentru arme automate și rachete antitanc sunt amenajate la etajele de sus: pervazuri întărite cu beton armat, balcoane dublate cu separatoare de sens, luate de pe șosea.
Când blindatele israeliene intră pe stradă, pândarii dau de știre și zeci de luptători Hamas urcă din încăperile subterane prin tuneluri și ocupă lăcașurile de tragere. Când coloana ajunge la locul dorit, primul și ultimul vehicul sunt aruncate în aer, cu încărcături plasate din timp sub pavaj, blocând înaintarea sau retragerea. Iar din casele fortificate se revarsă un potop de foc, făcând maximum de victime înainte ca să intervină aviația sau artileria. Totul durează câteva minute, apoi luptătorii Hamas se retrag prin aceleași tuneluri.
Nu este o tactică nouă: a fost aplicată pentru prima dată în 2004, în orășelul irakian Faluja, unde vreo patru mii de luptători din al-Qaeda, sub comanda teroristului iordanian Abu Musab al-Zarqawi, au ținut în șah vreme de cinci săptămâni regimentele de infanterie marină ale Statelor Unite. A fost, în aprecierea unanimă, ”cea mai sângeroasă bătălie dusă de US Marine Corps de la Vietnam încoace”. Oare la fel se vor petrece lucrurile în Gaza? Probabil că nu vor fi lăsați să procedeze astfel: de mai mulți ani, Armata israeliană se instruiește în acest sens pe un poligon de antrenament, unde a fost construit un sistem de tuneluri, similare cu cele din Gaza.
Protocolul Mosul
În iarna 2016 – 2017, la Mosul, luptătorii așa-zisului ”Stat” Islamic, sub comanda lui Abu Bakr al-Baghdadi, au încercat să atragă într-o capcană similară trupele irakiene și aliate. Nu le-a reușit, fiindcă între timp fusese pusă la punct o strategie adecvată, în 5 pași: Protocolul Mosul, pe care israelienii îl aplică acum în Gaza.
În primul rând, izolarea câmpului de luptă, astfel încât să înceteze orice ajutor dinafară. Nu e vorba numai de muniție, hrană și echipamente, ci și de informații. De aceea, în prima săptămână a asediului, la Mosul ca și în Gaza, atacatorii au întrerupt alimentarea cu electricitate, rețelele wi-fi și au distrus toate camerele TV instalate pe clădiri.
Apoi, trei săptămâni de bombardament continuu. De un secol, psihologii militari studiază efectele pe care le are bombardamentul neîntrerupt asupra psihicului combatanților. Praful de moloz, ca și ecoul exploziilor, se propagă adânc în subteran: cei asediați nu reușesc să doarmă mai mult de câteva minute. După două-trei săptămâni, combatanții asediați în subteran au reacții mult întârziate. Periodic, prin raiduri de noapte, cu o companie-două, se iau prizonieri și se stabilește cât sunt de afectate efectivele vizate.
În al treilea rând, distrugerea sistematică a clădirilor fortificate, cu mijloace speciale. Fiind astfel amenajate pentru rezistență, clădirile nu sunt locuite. În schimb, au conexiune directă cu tunelurile, iar de aceea în aceste clădiri fortificate sunt instalate generatoare electrice și sisteme de ventilare, care deservesc partea subterană a dispozitivului defensiv. Rezultă o amprentă termică specifică, care este identificată de drone și trecută pe hărți, în vederea demolării. Demolarea nu se face oricum, ci prin implozie: proiectilul trece prin trei-patru planșee și explodează la parter, tăind stâlpii de rezistență, astfel încât etajele se prăbușesc unul peste altul, pe temelie, blocând accesul și aerisirea subteranelor.
Abia pasul patru este pătrunderea terestră: aici ne găsim în prezent, cu războiul din Gaza.
Fragmentarea.
Asaltul terestru se face după un anume tipic, pe care forțele armate israeliene îl exersează de ani de zile la poligonul Tze’Elim, din deșertul Neghev . Mai întâi, dronele și cercetașii se strecoară discret pe direcția de atac. Apoi se dă de știre inamicului, trimițând la înaintare un buldozer blindat (în general telecomandat). Evident, majoritatea imobilelor suspecte sunt deja demolate, dar dacă vreo casă fortificată a scăpat neobservată, dronele și cercetașii vor sesiza deîndată amprenta termică a deschiderii acceselor subterane.
Fiindcă o pivniță tinde în mod natural să ajungă la o temperatură în jur de zece grade, iar atunci când o ventilezi, aerul cald și umed de afară condensează, deteriorând armele și muniția. Ca urmare, subteranele sunt încălzite, iar la deschiderea trapelor de acces, apare un tiraj de aer cald care luminează ecranele dispozitivelor de termoviziune. Pentru prima dată, în Gaza infanteriștii israelieni folosesc dispozitive de termoviziune portabile.
După ce cercetașii semnalizează țintele, cu desemnatoare laser, urmează loviturile de artilerie sau aeriene. Pentru acestea din urmă se folosesc bombe speciale, derivate din muniția anti-pistă, proiectată pentru distrugerea aeroporturilor: muniția penetrează solul și detonează la câțiva metri adâncime. Circa 100 de aeronave atacă, noapte de noapte, 150 – 200 de noi ”obiective”. Cum s-a întâmplat în nopțile de 25/26 și 26/27 octombrie, după lichidarea preventivă a ultimelor puncte întărite, nu mai are cine să detoneze capcanele explozibile de sub caldarâm, pentru a bloca coloana atacatoare.
Înaintarea terestră durează circa o săptămână și se face pe mai multe axe (4, în prezent), delimitând zona în ”felii”. Delimitarea nu se face la întâmplare, ci în funcție de structurile defensive au fost identificate dedesubt. Rețeaua subterană nu e omogenă: densitatea ei depinde de natura terenului. Sub Gaza nu există o ”pânză de păianjen” continuă, ci trei nuclee subterane, dispuse în triunghi, unite printr-o duzină de tuneluri de diametru mare: Beit Lahia, Beit Hanoun, și în zona lagărului de refugiați Bureij (centrul orașului). În această etapă, care e în plină desfășurare, atacul urmărește dezarticularea, fragmentarea dispozitivului defensiv.
Echipe specializate de geniști israelieni, ”Samur”, echipate cu ”radare de penetrare a solului și sisteme speciale de foraj”, amplasează senzori și încărcături explozive pe tunelurile care unesc cele trei nuclee subterane. Astfel, orice încercare a Hamas de a mișca efective dintr-o zonă în alta e sesizată din timp, evaluată și contracarată prin detonarea tunelului, cu maximum de victime pentru cei prinși în subteran. Până acum, geniștii israelieni au detonat circa 100 km de tunel.
Pentru aceasta, atacatorii profită chiar de infrastructura tehnică subterană. Tunelurile care unesc cele trei nuclee subterane au o lungime kilometrică și dimensiuni apreciabile: în unul dintre ele este chiar instalată o cale ferată cu ecartament îngust. Evident că, din loc în loc, tunelurile au puțuri de aerisire care dau la suprafață. Punctul de ieșire la suprafață e ușor de identificat, prin semnătura termică și magnetică a ventilatoarelor. Prin aceste puțuri sunt introduse în rețeaua subterană senzori și dispozitive SFV (supraveghere foto-video), dar și dispozitive detonante FAE (Fuel-Air Explozive), în general pe bază de oxid de propilenă: efectul gazului exploziv, detonat în spațiu strâmt, este devastator.
Lichidarea.
Pe câmpul de luptă, comandantul are două unelte: manevra de foc și manevra de forțe. În ce privește Hamas, manevra de foc îi este îngrădită de distrugerea caselor fortificare, iar manevra de forțe (efective) prin capcanarea tunelurilor de acces.
Pasul următor este lichidarea treptată a celor trei nuclee subterane de rezistență. Aici se folosește altă gamă de mijloace: penetrarea rețelei telefonice de campanie a inamicului prin mijloace specifice, distrugerea puțurilor de aerisire și sigilarea, cu spumă cu întărire rapidă, a unora dintre gurile de ieșire la suprafață. Treptat, efectivele inamice sunt constrânse să se retragă într-un areal din ce în ce mai restrâns, din ce în ce mai aglomerat, din ce în ce mai prost aerisit și încălzit. E o manevră delicată, care poate dura luni de zile, până când asediații sunt suficient de ”fezandați” ca să se pună problema capitulării: își dau seama că nu au scăpare, că nu au cum să riposteze, iar oricum o închisoare israeliană e de preferat îngropării de viu. La Mosul, lichidarea a durat de la 1 noiembrie 2016 până la 20 iulie 2017, dar s-a soldat cu distrugerea totală a forțelor așa-zisului ”Stat” islamic.
Ostatecii.
Astfel, treptat, structura de comandă a Hamas este măcinată: șefilor celor mari nu le mai răspunde nimeni la telefon. Evident, liderii Hamas știu că israelienii ar prefera să-i îngroape rapid în spumă de cianoacrilat, iar nu să-i țină pe casă și masă prin închisori. Singura lor apărare sunt ostatecii. De aceea, de-a lungul săptămânilor și lunilor de retragere treptată până în cel mai retras cotlon subteran, liderii teroriști își vor ține ostaticii aproape. La vară, în etapa finală, militarii israelieni vor ști cu o precizie de zeci de metri unde se află, claie peste grămadă, răpiți și răpitori. Și vor ști ce au de gând, fiindcă vreme de luni de zile îi vor fi mânat pe asediați, pas cu pas, către unul sau două cotloane dinainte împânzite cu SFV.
Dacă lucrurile decurg conform planului, nu există amenințări majore imediate pentru viața ostatecilor: răpitorii vor avea grijă să fie hrăniți și îngrijiți. Fiindcă în fond liderii Hamas știu că e foarte probabilă înfrângerea, iar ostatecii sunt ultimul lor atu, în încercarea de a ajunge la pușcărie pentru evita o moarte atroce, prin înecarea în spumă de Superglue.
Populația civilă.
În primele săptămâni de asediu, și populația palestiniană din Gaza a fost ostateca Hamas. Deși Armata israeliană a deschis două culoare de retragere, scutite de bombardamente, către sud, către Khan Yunis, Hamas a instituit blocaje rutiere: cei care au încercat să le ocolească peste câmp au fost împușcați. Comportamentul nemilos se datorează faptului că Hamas are nevoie de mormane de cadavre civile, pentru a alimenta ofensiva sa mediatică împotriva Israel în special și a Occidentului în general.
Dar, odată cu distrugerea a sute, poate chiar mii de case fortificate, posibilitățile Hamas de a îngrădi prin foc un exod al populației au fost drastic limitate. Semnificativ, Hamas a pierdut controlul depozitelor de alimente, care sunt jefuite de civili. Din moment ce nu mai poate menține ”ordinea” sa la suprafață, Hamas nu mai poate nici să constrângă civilii să rămână pe loc, să servească de scuturi umane. Este de așteptat ca, în zilele următoare, pe axele de înaintare deschise de israelieni să se scurgă, în sens contrar, mari mase de civili, părăsind câmpul de luptă. Așa s-a întâmplat la Mosul, oraș de 1,6 milioane de locuitori, unde în cursul luptelor s-au înregistrat, conform estimărilor făcute de jurnaliștii prezenți, între 9 și 11 mii de victime civile. A fost tragic, dar nu covârșitor.
Socoteala de acasă.
Evident, bătălia nu va decurge după tipicul aplicațiilor din poligonul Tze’Elim. Napoleon ne-a lăsat un dicton: niciun plan de bătălie nu rezistă primei confruntări cu inamicul. Fără îndoială și Hamas a studiat modul în care a fost lichidat Daesh din Mosul, în iarna 2016 – 2017. Deși rezultatul final ne apare destul de limpede, fără îndoială vom avea multe surprize, inclusiv în ce privește soarta ostatecilor sau numărul victimelor civile.
Prima mare necunoscută este ce se va întâmpla în jumătatea sudică a Fâșiei Gaza: Khan Yunis, unde Hamas are alte trei raioane defensive subterane. Va urma un asediu similar, cu distrugeri extinse și pierderi civile? În prezent nordul Fâșiei, Gaza City, este distrus la un nivel comparabil cu Mosul, unde la sfârșitul luptelor Națiunile Unite estimau 5.000 de clădiri demolate și pagube de 1 miliard $ în ce privește rețelele de utilități. Restabilirea la nivel minimal a condițiilor de viață a durat două luni, iar reconstrucția nu s-a încheiat nici azi. Ce se va întâmpla dacă la primăvară frontul se va deplasa spre sud, spre Khan Yunis, iar locuitorilor li se va cere să o pornească înapoi, spre nordul distrus, unde abia peste 2 – 3 luni ar putea fi restabilite condiții minime de trai?
A doua mare necunoscută este dacă perspectiva unei înfrângeri a Hamas în Gaza nu va declanșa o reacție a surorii sale mai mari, Hezbollah, din Liban. În acest caz răspunsul israelian ar fi devastator: blocarea căilor de aprovizionare pe lungul traseu Iran – Irak – Siria – Liban și atacarea rețelelor de utilități de bază din Liban. Acesta este sensul prezenței, în Mediterana de Est, a două grupuri portavion americane: descurajarea implicării Hezbollah în conflict. Șansele ca Hezbollah să declanșeze ostilități pe scară mare în Israel sunt în scădere, să sperăm că așa vor evolua lucrurile și în viitor.
A treia necunoscută: care sunt perspectivele de soluționare politică? Vreme de 40 de ani, Statele lumii s-au străduit și într-un târziu s-a ajuns la o soluție politică: Acordurile de la Oslo. Pe teren, soluția politică s-a prăbușit după nici doi ani: o insurecție Hamas a alungat din Gaza Puterea legitimă, Autoritatea Palestiniană. Care nici nu a îndrăznit să protesteze prea tare: 2 milioane de palestinieni din Gaza sunt la cheremul Hamas, care acum pretinde că-i ”reprezintă”. Ar trebui ca, în paralel cu ostilitățile, să se desfășoare și o analiză aprofundată: ce a mers și ce nu a mers cu Acordurile de la Oslo? Abia după corectivele de rigoare ar trebui să se reintre în legalitatea internațională. Va fi greu, va dura ani mulți.”
