LIGYA DIACONESCU: – Distinse domnule Adalbert GYURIS sunteți cetăţean româno german, locuiți în Augsburg din anul 1997, de când ați emigrat în Germania. V-ați născut ca al doilea fiu într-o familie mixtă, germano-maghiară (tatăl Eugen Gyuris, fiind de etnie maghiară, iar mama, Ana Gyuris, născută Bitte, de etnie germană – șvabă din Banat). Ați debutat în publicistică în 1970, în numărul din 20 aprilie al revistei Rebus.
Activitatea domniei voastre publicistice acoperă o paletă largă, de la articole de presă, reportaje, rebus și enigmistică, la poezie și povești.
În 1999 ați debutat editorial cu volumul de versuri, intitulat ,,Strigăt fără ecou”, prefațat de poeta Ioana Cioancăș.
V-ați remarcat și ca rebusist, activitatea rebusistică incluzând numeroase careuri de rebus,integrame și enigmistică minoră, apărute de-a lungul anilor în publicațiile de profil.
Sunteti și artist plastic, foarte cunoscut și apreciat. În domeniul artelor plastice, opera domniei voastre cuprinde lucrări de pictură și de sculptură (xilogravură). Unele xilogravuri sunt realizate după caricaturi ale actorului Horațiu Mălăele.
Cand aveti timp de toate, implicându-vă atât de complet și complex „în toate”? Mai aveți timp pentru viața personală ?
ADALBERT GYURIS: – Într-adevăr timpul pentru mine este o mare problemă. Mi-e ciudă că trece așa repede, că încep să îmbătrânesc și indiferent ce am face n-avem cum sa-l oprim.
La masa mea de lucru sunt lipite mici bilețele ce TREBUIE să fac și uneori îmi impun un ritm că merg toate tare fain până într-o zi când nu mai fac absolut nimic pentru că sunt epuizat…
M-am și îmbolnăvit de câteva ori pentru că am ridicat ștacheta prea sus, am întins coarda mai mult decât era normal… Atunci citesc, mă uit la filme, ascult muzică, mă las pur și simplu luat de val. Am mare noroc că familia mă înțelege și mă ajută. Apoi sunt zilele de sfârșit de săptămână și sărbătorile când nu fac nimic din preocupările mele. În cele trei concedii de peste an mai compun careuri de rebus și îmi notez idei pentru nuvele și povesti.
Am ajuns la concluzia că viața este …matematică. Poate sunt idealist și totuși realist de aceea încerc să fac ,,ordine” în jurul meu. După mine n-ar trebui să existe multe instituții, mă refer în primul rând la armată, poliție, însă în toată această ,,ecuație” intervine factorul uman și omul nu se comportă întotdeauna la cerințele celor drepți și corecți. Oamenii buni și cei răi au ceva comun, cu toții facem greseli. Nicolae Steinhardt spunea în ,,Jurnalul fericirii” : Dumnezeu a creat lumea inocentă, fără de rău. Dar pe om l-a creat liber, adică liber de a crea răul, de-al introduce în lume.” Așa că luăm …ce primim ! Asta e viața mea și îmi place !
– Ați colaborat și colaborati la ziare și reviste din România (peste 50 de publicații) și din străinătate (din: Danemarca, Anglia, Republica Moldova, Israel, SUA, Ungaria, și Germania). Ați fost corespondent al ziarului Timpul din Reșița și al ziarului Timișoara, și redactor la ziarul Vasiova. În perioada 1990 – 2012 ati realizat 67 interviuri cu personalități marcante din cultura românească. Ați prefațat multe cărți. Din anul 2012 sunteți membru al Ligii Scriitorilor din România. Care au fost primele semne ale apropierii literaturii de domnia voastra ? Dar primele ecouri ? Apropo de ecouri: cât de mult v-a schimbat percepţia asupra vieţii de scriitor în succesul pe care l-ați avut?
– Am început să scriu prin ciclul doi din şcoala generală. În mai toate caietele la sfârşit aveam însemnări pentru diferite proiecte care aproape toate nu s-au finalizat şi mai toate s-au pierdut din păcate.
Mai serios m-am apucat să scriu mult mai târziu, atunci când am avut timp mai mult pentru mine şi când mai ales am putut să stau de vorbă cu mine însumi.
Uneori ideile îmi vin din interiorul meu şi tot aşa altădată din exterior ,,împletindu-se” în minte care apoi le aştern pe hârtie.
Scrisul pentru mine este un dar de la Dumnezeu şi încerc să valorific acest dat personal ce a ieşit la suprafaţă. Sunt bucuros că mi-am urmat chemarea şi sper ca toţi cei care mă citesc să fie mulţumiţi.
Ecouri au fost când în sfârșit am fost publicat. Pentru mine asta a însemnat o recunoaștere. Am fost și sunt un fel de ,,Martin Eden” al scriitorului Jack London. Am muncit mult până am reușit și sunt încă departe de unde aș dori să fiu. În mai tot ce fac sunt amator însă sunt profesionist la perseverență ! Dacă am o idee, o duc la bun sfârșit ! Exemplul cele 67 de interviuri au fost realizate în 22 ani… Am reușit ca aceste interviuri să le tipăresc în două volume.
Se spune pe drept cuvânt că adevărata valoare a unei cărţi nu este dată de costul ei ci de folosul pe care-l aduce celui ce o va citi. Pentru mine munca este o provocare!
În urma acestui proiect eu am devenit mai bogat, sigur sufleteşte şi mă bucur că pot împărtăşi şi semenilor mei discuţiile avute cu aceşti oameni minunaţi pe care cu toţii ar trebui să-i apreciem, iubim şi mai ales să învăţăm de la ei.
Mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru întâlnirea cu aceste destine !
Succes încă nu am avut, doar bucurii. M-am intersectat in viață cu mulți oameni și sunt unii dintre ei care îmi scriu, îmi telefonează sau atunci când mă întâlnesc ACASĂ în România cu ei îmi mulțumesc că au învățat de la mine și că îmi poartă respect. Pentru mine așa ceva este fantastic !
– Cred că publicul cititor a fost întotdeauna curios de culisele produsului care ajunge în mâinile lui. Cum ați caracteriza propriile domniei voastre culise: ce vă inspiră, care momente sunt prielnice scrisului, există un anumit ambient de care aveți nevoie pentru a crea?
– Foarte frumoasă și interesantă întrebare ! Omul este de milioane de ori mai complicat ca cel mai performant computer. Fiecare persoană este un mic univers. Viața ne-a arătat că mulți oameni au fost în copilărie debusolați iar mai târziu să-și găsească o cale. Chiar și eu încă acum , la vârsta a treia …caut ! Pot să spun acum că am citit mult, am văzut multe și am fost un bun ascultător. Cred că cele mai interesante scrieri sunt cele după cazuri petrecute în realitate.
Eu urmăresc și latura paralelă…Mă interesează ce se întâmplă dincolo de normal. Mulți dintre noi, majoritatea nu ne cunoaștem extremele. Eu nici NU vreau așa ceva. La un moment dat am jucat fotbal și la un meci un adversar m-a lovit de am văzut stele la propriu. L-am prins de gât pe respectivul și au trebuit mai mulți să intervină pentru a-mi lăsa mâinile strânse de pe gâtul advesarului meu… Și poate n-a fost încă extrema… Fără să fi știut, am aflat mai tarziu m-am ghidat dupa Albert Einstein care a spus ,,trebuie să trăiești viața ca și cum nu ar exista miracole sau ca și cum totul ar fi un miracol !” Spun că viața în fiecare zi este un miracol. Sau Tudor Arghezi spunea că ,,frumosul este și în urât doar trebuie să știi să îl descoperi !” Eu asta încerc !
– Scriitura domniei voastre este de o sensibilitate ce atinge fibre profunde. Ați reușit să sensibilizați cu ea într-o lume dominată de limbaj agresiv și abrupt,inclusiv în abordarea unor scriitori. Cum vă explicați acest lucru?
– Scriu simplu. Cum povestește cineva în tren. E stilul meu, fără înflorituri și fără un limbaj de lexicoane. Un preot mi-a spus că predica trebuie făcută pe înțelesul celor care ascultă, asta încerc să fac și așa am propria mea amprentă în scris. O singură dată am spus un cuvânt urât și fiul meu mi-a atras atenția că asta NU e de mine și noi. M-am rușinat ! În viața de toate zilele sunt calm și cumpătat în aproape tot ce fac, așa încerc să fiu și în scris.
– Nu v-a tentat nici o clipă să renunțați la limba română și s-o înfiați pe cea germană?
-Nici nu se pune problema. Limba germana este foarte grea. Nici limba română nu este ușoară, are încă multe greșeli însă este tare melodioasă ! Toate limbile au greșeli că la început a fost cuvântul și mult mai târziu au apărut lingviștii…
Am tradus o carte din maghiară în limba română, a fost foarte greu și sunt nemulțumit… Abia reușesc să scriu în limba română. M-am perfecționat românește prin rebus. Acest ,,sport” al minții m-a ajutat enorm ! Eu nu sunt român însă gândesc și simt românește.
– Ce şanse are scriitorul român care pleacă în exil ? Dar în patria mamă? Ce şanse are artistul plastic, rebusistul, sculptorul ?
– Daca aș ști aș spune. Săracul tatăl meu se tot întreba ce este norocul. S-a dus demult sa locuiască dincolo de nori și n-a aflat răspunsul. Sunt convins că nici eu nu voi afla…Eu nu sunt artist, tot ce fac este că așa trebuie, să-mi ,,umplu” golurile de timp și să arăt celor care ar putea și n-o fac că în viață TREBUIE să fim, indiferent de împrejurări buni, verticali, omenoși și să iubim ! Fiecare dintre noi este dator să lase în urma sa ceva util, cel ce nu reușește măcar să nu facă nici un rău !
– Cum ar fi viaţa fără cultură?
– Viața fără cultură ar fi ca și mâncarea fără sare și înca multe alte ingrediente. Practic viața fără cultură ar fi fără suflet, atunci am exista fără a avea partea umană, am fi ca niște roboți.
– În data de 7 iunie 2013 s-a inaugurat Muzeul A. Gyuris într-o sală a Căminului Cultural din comuna Vermeș, localitatea natală.
Știu că ați dorit tare mult să realizați un muzeu în casa natală pe care însă o împărțeați cu fratele domniei voastre, fiind un mare iubitor al culturii române și având atât de multe de prezentat ca și scriitor dar și ca artist plastic, rebusist etc. Aveați însă nevoie de bani pentru asta. Îi puteați obține cu ajutorul Ministerului Culturii, al primăriei, ai sponsorilor!
-Ați reușit să vă realizați visul? Având în vedere că în România sponsorii lipsesc cu desăvârșire pentru cultură, primăriile au puțini bani alocați pentru astfel de proiecte iar Ministerul Culturii „te lasă – fără răspuns ” la orice proiect în care pilele lipsesc, chiar dacă proiectul este interesant și benefic pentru comunitate și țară ?
– Cu durere spun că am vândut casa părintească. Pentru proiectul de a realiza un muzeu în casa părintească am scris câtorva instituții, cu toții m-au felicitat însă doar atât… Aveam nevoie de bani pentru amenajări. Amânarea vânzării m-a ,,costat”, am pierdut între zece și cinsprezece mii de euro… Am noroc cu fratele meu care este un domn și m-a înțeles. Păcat că așa din lucrurile mele de valoare: tablouri, sculpturi, cărți cu autograf, scrisori de la personalități în timp se vor risipi. Rămâne speranța că la Vermeș se va face ceva sau cel puțin eu așa sper…
– V-ati petrecut copilăria în satul Izgar din comuna natală, unde ati început școala primară. În iarna anului 1963, v-ati mutat, împreună cu toată familia la Bocșa Română, în apropiere de Reșița. V-ati continuat studiile primare, liceale și tehnice la Bocșa și Reșița. Apoi ați urmat cursurile Școlii Populare de Artă din Reșița, clasa profesorului Peter Kneipp, absolvind în 1984. V-ați căsătorit în 1975 și aveți doi copii. În 1997 ați emigrat în Germania și v-ați stabilit la Augsburg.
Cunoscandu-vă, știu că familia este „sfântă” pentru domnia voastră, cu orice prilej vorbiți despre minunata dumneavoastră soție, despre fiul- muzician foarte talentat care trăiește în Anglia, despre micuta Rafaela – superba nepotica din partea fiicei, despre fiica si ginere.
Vă rog să caracterizați membrii familiei în câteva cuvinte.
– M-am născut în anul 1953 însă pot să spun că m-am născut cu mult înainte. Până la zece ani am locuit în satul Izgar, localitate în mijlocul Banatului, la 50 kilometri de Timișoara. Acum acest sat este muribund însă atunci când am fost copil această localitate avea viață, chiar dacă destul de primitivă. Mă gândesc cu nostalgie la acele vremuri pentru că atunci trăiau părinții mei, chiar toți bunicii și ceilalți apropiați mie. Azi mulți dintre aceștia s-au dus să locuiască dincolo de nori, până și trei verișori primari au trecut pragul vieții. În acest sat, în acele timpuri am învățat practic ce înseamnă viața.
Într-adevar acuma Rafaela, scumpa mea nepoțică este persoana pe care o iubesc cel mai mult. Este cea mai apropiată, pentru că ea face legătura dintre noi, părinții, bunicii și viitorul nostru, al ei. Sigur că nu uit că mama ei este fiica mea și ele nu erau dacă nu era soția mea și așa, pe toate le iubesc la fel, inclusiv pe fiul meu și prietena sa, plus soțul fiicei mele care seamănă prin ce face cu tatăl meu !
– Ce credeti ca ar trebui făcut pentru a fi o lume mai bună? – Dar pentru o Diasporă românească mai bună și mai unită?
– Să ne respectăm ! Să avem răbdarea să-i ascultăm și pe cei de lângă noi și să găsim întotdeauna variante în care și alții să creadă.
Pentru românii care trăiesc în afara țării să învețe lucrurile bune, să le aplice, să le împărtășească și celor de acasă. Avem de învățat de la fiecare popor așa cum și alții învață de la noi, să ne respectăm indiferent de culoare, rasă și religie !
LIGYA DIACONESCU
