Nomenclatura democrată dovedeşte că este demnă urmaşă a nomenclaturii comunisto-securiste.
În urmă cu vreo 22 de ani am început să nu înţeleg de ce este atâta bătaie pentru a obţine o funcţie în politică, în partid, în parlament, în guvern. Mi se părea mult prea multă bătaie de cap şi mai ales nevoia unui obraz gros pe care să li-l bată din patru în patru ani alegătorii, dar şi a unui aparat digestiv (din cavitatea bucală până la ultima vamă a intestinului gros) dotat natural cu învelişuri vidanjere, care să înghită tot ce spun liderii mai mari decât tine, să poţi pupa obrazuri pe care le-ai scuipat în campanii anterioare, să poţi linge buzunare în care se află carduri ce deschid conturi groase şi secrete, să poţi rosti cuvinte de apreciere despre nihilişti sau să transformi în genii politice nişte hoţi, incompetenţi şi obraznici.
De vreo 20 de ani, în mintea-mi naivă, în care nu putea încăpea decât întruchiparea corectitudinii din cap până în picioare a candidatului devenit preşedinte de ţară, premier, ministru, parlamentar, primar, şef de consiliu judeţean, consilier local ori judeţean, au început să apară mugurii bănuielilor că aceşti eroi ai dreptăţii nu sunt chiar atât de curaţi. A fost prima mea mare dezamăgire, dar şi trezire la realitate, când cei în care românii îşi puneau speranţe au devenit nume pe listele cauzelor penale lipite pe uşile instanţelor de judecată, pentru săvârşirea diferitor infracţiuni; de la abuz în funcţie până la primire de foloase necuvenite (luare/dare de mită) sau trafic de influenţă ori contrabandă. Pentru mine, un personaj de rang înalt asupra căruia apare chiar şi numai suspiciunea plauzibilă că ar fi comis o astfel de faptă devine suficient ca să pălească, rând pe rând, petală cu petală, corola încrederii şi a inocenţei. Şi, de fiecare dată, verdictul completului de judecată a venit să şteargă definitiv imaginea de om corect a respectivului politician. Fie că a luat doar o sticlă cu ţuică şi un cârnat, fie că a furat Insula Mare a Brăilei sau toată economie ţării.
Iar, în ultima perioadă, din păcate, DNA mi-a arătat că într-adevăr, nu iese fum fără foc, şi că fumul a fost creat de un iad de furturi, de strângeri de mâini între aparenţi adversari politici, dar buni ortaci de pungăşie din buzunarul ţării, care striveşte cetăţeanul minţit că „ţara nu are bani”. Şi, de-atunci, nu mai cred lozinca aceasta, că ţara nu are bani. Ba da, are, dar dacă se dau salarii corespunzătoare nevoilor de trai angajaţilor, dacă se plăteşte cum se cuvine munca cinstită, nu le mai rămâne lor, decidenţilor politici, grămada vistieriei pe care să o întoarcă cu lopata în contul personal, precum mafioţii, sumele de pe mesele de la ruletă.
Iar lor, nesimţiţilor de politicieni odată ajunşi cu legitimaţia de „ales” sau „numit” într-o funcţie de unde să poată manevra afaceri oricât de mici de unde să le pice orice leţcaie, începe să li se pară normal să aibă venituri cât mai mari.
Cu neruşinare spun că e normal să aibă salarii şi pensii mari „pentru că diferenţa dintre îndemnizaţiile parlamentarilor/miniştrilor români sunt mult mai mici decât cele ale colegilor din restul Uniunii Europene”. Unor astfel de patrupezi care au ajuns la postura de biped sprijinindu-se doar pe maldărele de bani pe care li se sprijină labele anterioare. Aceştia au ajuns să formeze noua „nomenclatură democrată”. Pe niciun parlamentar nu l-am auzit să spună că „salariile românilor cinstiţi sunt ruşinos de mici în comparaţie cu cele ale colegilor lor din Uniunea Europeană”. Nu. Aceşti nesimţiţi şi-au îngroşat cefele pe spinarea săracului român, le-au crescut inelele de aur pe degete şi cocoşeii ori galeriile de artă ascunse între pereţi dubli precum averile faraonilor, prin portofelele lor curge tot aurul Nilului, iar holdele şi fabricile de autoturisme ajung să poarte numele lor, de parcă le-ar fi moştenit de la strămoşii lor daci.
Totul ţine până când DNA ajunge la dosarul împricinatului, când încep să apară primele declaraţii de nevinovăţie din partea viitorilor inculpaţi, bineînţeles, sunt victime în dosare politice, opozanţilor lor le e ciudă că ei au reuşit să fure mai mult decât ceilalţi etc, etc. Apar şi plecările din ţară, prin Congo sau prin ţări de unde nu pot fi extrădaţi decât după ani de zile, apar bolile incurabile, cancere, spondiloze, cardiopatiile, care nu pot fi tratate decât în luxul de acasă ori, dimpotrivă, boli care ţintesc politicianul într-un pat de spital. În Turcia. Se fac rugăciuni la Allah, se dau semnături pentru construirea de moschei uriaşe în România creştin-ortodoxă, dar ce mai contează că vinzi ţara şi credinţa neamului dacă pe tine te caută DNA-ul? Şi-ţi tragi şi o aşa-zisă operaţie la picior. Şi faci spectacol cu cârjele la tăieri de panglici. Şi-ţi dai demisia de la şefia PSD, dar rămâi şeful suprem al Guvernului României. Este ca şi cum o persoană care conduce Banca Naţională a unei ţări şi este anchetată penal pentru chestii fiscale îşi dă demisia din funcţia de preşedinte de onoare al Clubului „FÎS”, dar rămâne şef cu cheile în buzunar de la seifurile cu vistieria ţării.
Luni, 13 iulie 2015, a fost o zi cu ghinion pentru premierul Victor Ponta. El tocmai a aflat, la DNA, că are calitate de inculpat în dosarul Turceni – Rovinari, în care este cercetat şi senatorul PSD Dan Şova. Totodată, procurorul DNA l-a informat pe premier că s-a instituit sechestru asigurator pe averea lui.
„Victor Ponta a fost chemat luni la DNA, unde a fost anunţat că în dosar s-a dispus efectuarea unei expertize financiar-contabile. Tot acum, DNA i-a schimbat calitatea în acest dosar din suspect în inculpat, premierul prevalându-se de dreptul la tăcere, astfel că nu a dat o declaraţie în faţa procurorului. În cauză, procurorii au instituit măsura asigurătorie a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ce aparţin inculpatului Ponta Victor-Viorel. Inculpatului Ponta Victor-Viorel i s-a adus la cunoştinţă calitatea procesuală în conformitate cu prevederile art. 309 Cod de procedură penală”, potrivit comunicatului oficial al DNA.
