Denumirea regiunii nu are nici o legătură cu originea, etnia, limba sau religia locuitorilor săi, aşa cum se întâmplă în multe alte locuri. Originea regionimului Banat este şi acum controversată.
Unii susţin că ea ar proveni din rădăcina unui verb ce apare la mai multe neamuri germanice, ban, care înseamnă a proclama sau a anunţa. De-acolo a trecut în latina medievală, sub forma bannum, care înseamnă – la neamurile france, de exemplu – proclamaţie, dar şi districtul asupra căruia respectiva proclamaţie urma să aibă efecte.
Alţii consideră că ban provine din persană, unde înseamnă stăpân. Din acea limbă, el ar fi fost preluat de avari şi adus în zona Panoniei, unde aceştia au stăpânit în secolele VI-VIII. Tot de avari este legată şi o altă interpretare, conform căreia originea cuvântului ban ar veni de la numele unui mare comandant militar, Bajan Khagan [1]. Aceste opinii sunt contrazise de cei care cred că ban vine dintr-o veche rădăcină proto-indoeuropeană, bha, care înseamnă a vorbi. În sfârşit, o altă opinie acordă termenului ban o origine slavă. Funcţia de ban ar fi existat la slavii sudici, în zona Croaţiei şi Bosniei, încă înainte de venirea maghiarilor, care l-ar fi preluat de la slavi [2].
Indiferent de originea lor – germanică, proto-indoeuropeană, persană, avară sau slavă –, termenii ban şi Banat au fost folosiţi în Evul Mediu sud-est-european pentru a desemna o funcţie militar-administrativă, repectiv teritoriul asupra căruia acea funcţie se exercita. În partea de sud-est a Europei au existat, în acea vreme, mai multe Banaturi. În Croaţia se aflau demnitari denumiţi Ban, ca şi în Bosnia, al cărei teritoriu constituia o Banovina. În zonă, termenul Ban pare să fi desemnat ceea ce pentru spaţiul germanic era un Markgraf, conducătorul unui ţinut de graniţă, cu importante atribuţii militare.
În Evul mediu, între regatul Ungariei şi principatul Valahiei era aşezat Banatul de Severin, care s-a aflat când sub suzeranitatea regilor maghiari – care, probabil, i-au dat numele –, când în stăpânirea principilor valahi. În el era cuprinsă doar partea de sud-est, dinspre Dunăre, a Banatului de mai târziu, din vremea stăpânirii austriece.
După înfrângerea armatelor ungare la Mohacs, în 1526, ţinutul dintre Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi, organizat până atunci în mai multe comitate ungare, a intrat sub stăpânire otomană [3]. Războiul dintre habsburgi şi otomani din anii 1716-1718 a adus regiunea sub stăpânirea Curţii din Viena [4].
Odată cu stăpânirea austriacă, numele Banat devine denumire oficială pentru provincia de treburile căreia se ocupa „Kaiserliche Banater Landes-Administration”. Abia în anul 1778 regiunea a revenit sub administraţie maghiară, ocazie cu care a fost din nou organizată în comitate (Temes, Torontal şi Karasso), pierzându-şi numele anterior. Denumirea de Banat s-a păstrat, însă, pentru un fragment al fostei provincii. Încă înainte de această dată fusese organizată de-a lungul Dunării şi a limitei estice a provinciei „Graniţa Militară Bănăţeană”, cu două regimente – germano-bănăţean şi illiro-român –, care avea să rămână sub comanda directă a Vienei până la desfiinţarea ei, în 1872.
Numele Banat a revenit, ca denumire oficială, în 1849. Atunci, Curtea din Viena a alipit Voievodina sârbească de cele trei comitate, constituind în acest fel o singură provincie, intitulată „Voivodina Sârbească şi Banatul Timişan”, cu centrul administrativ la Timişoara. După realizarea compromisului dualist austro-ungar la 1867, când ţinutul a intrat sub administraţia Ungarie, denumirea Banat şi-a pierdut caracterul oficial, zona fiind numită Ungaria de Sud (Dél-Magyarorság).
Banatul nu a mai revenit ca denumire administrativă după 1918, când vechea provincie istorică a fost împărţită între România (2/3), Serbia (1/3) şi Ungaria (1%). Doar pentru scurt timp, în vremea regimului comunist, între anii 1960 şi 1968, partea de vest a României, cuprinzând actualele judeţe Timiş şi Caraş-Severin şi o parte din actualul judeţ Arad, a purtat numele oficial de „Regiunea Banat”.
Chiar dacă funcţia administrativă a dispărut, denumirea Banat este încă actuală în teritoriul dintre Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi. Din punct de vedere geografic, zona care poartă această denumire este una foarte bine conturată. Pe de altă parte, ea are o puternică încărcătură istorică, ce trimite mai cu seamă la perioada austriacă, atunci când întreaga regiune a existat nefragmentată politic, sub o singură stăpânire. În sfârşit, Banatul a supravieţuit ca structură identitară pentru locuitorii regiunii. Românii de aici îşi spun bănăţeni, sârbii se numesc ei înşişi „sârbi din Banat”, iar germanii de aici îşi zic „Banaterschwaben”, pentru ei Banatul fiind totuna cu „Heimat”. Poate din această cauză denumirea regiunii s-a păstrat vie, chiar în lipsa folosirii ei administrative: ea nu poartă numele nici uneia dintre comunităţile care o locuiesc. Prin urmare, aparţine tuturor.” Note: [1] Walter Pohl, Die Awaren. Ein Steppenvolk im Mitteleuropa 567-822 n. Chr., München, 2002. [2] V. Tulescu, Românii din Banat şi raporturile lor cu populaţia alogenă, partea I, în „Buletinul Societăţii Române de Geografie”, Bucureşti, an. LX, vol. I, 1942-1943, p. 147. [3] Pentru perioada otomană a istoriei Banatului vezi Traian Birăescu, Banatul sub turci, Editura Revistei „Vremea”, Timişoara, 1934; Cristina Feneşan, Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552-1716), Timişoara, Editura de Vest, 2004. [4] Costin Feneşan, Administraţie şi fiscalitate în Banatul imperial 1716-1778, Timişoara, Editura de Vest, 1997. (Vasile Docea, „În căutarea Banatului pierdut”, text apărut în traducere franceză în volumul „Le Banat : un Eldorado aux confins”. Textes réunis par Adriana Babeţi, coordination éditoriale Cécile Kovacshazy, editat de Centrul Interdisciplinar de Cercetări Central Europene, Hors série, nr.4 – 2007 de la Universitatea Paris IV Sorbona. Sursa: muzeulbanatului.ro).
