Aşa cum Hitler nu a reuşit să interzică jazzul (artă degenerată in limbajul Reichului) din America, nu va reuşi nici Berlinul să oprească un curent nou în arta de a face politică. Indiferent cât de mult ar sfida actul democratic, numindu-l populism sau vot al oamenilor fără şcoală, tânăra republică de la Berlin îşi dă poalele peste cap. Ce-i drept, şi Donald Trump este hotărât la acest capitol! Doar că la american vedem prin actul de exhibiţionism verbal din campanie o dorinţă de schimbare, propăşirea binelui comun pentru o majoritate pauperizată, iar la Mutti Merkel constatăm duşmănia, neîncrederea şi sfidarea democraţiei. Berlinul este conştient de faptul ca noul jazz politic american va duce la un val de emancipare a popoarelor, capabil să răstoarne politica foametei, supranumită austeritate, impusă de Germania. Spiritul dat de impulsul natural şi autentic în SUA la urne va servi drept exemplu în Europa. Ceea ce Germania numeşte populism nu este nimic altceva decât un veto al ei împotriva democraţiei autentice. Dacă urmaşii teutoni a lui Bismarck vor să se dezică de democraţie, să o facă, fără a externaliza aceasta dorinţă pe plan european! Dacă populismul este peste 50%, vorbim de o opțiune populară majoritară.
Dar de ce-i tremură lui Merkel genunchii? Noul lider de la Casa Albă a declarat în campanie că va redresa economia americană prin mai mult protecţionism. Aşa consideră Donald Trump că va reduce deficitul comercial al ţării şi va genera noi locuri de muncă în America. Excedentul comercial german este după părerea mai multor reputaţi economişti americani motivul principal pentru disparităţile economice la nivel mondial. Germania finanţează state care se obligă să consume produse nemţeşti şi care se complac cu un deficit comercial în relaţie cu Berlinul. Din 2007 până în 2014, excedentul comercial cu SUA s-a mărit cu peste 50%. Această creştere se datorează exportului dezechilibrului european prin intermediu unui euro slab în alte blocuri economice.
Aşadar, teoria germană a integrării europene va lua sfârşit. Statele se vor renaţionaliza, îşi vor dezvolta din nou propria industrie, iar comerţul german, dacă nu va fi înfloritor, ar putea fi, prin propria reducere a supracapacităţii industriale, unul ecologic. Merkel ar da dovadă că şi crede în valorile unei clime curate în relaţia transatlantică, nu doar vorbeşte despre asta – a spus-o când l-a felicitat pe Trump.
Relaţiile transatlantice SUA – Germania s-au răcit de ceva vreme. Dacă până recent Berlinul a încercat să dilueze relaţia cu America fie prin refuzul de solidaritate în războiul din Irak, fie prin decredibilizarea Washington-ului, acuzat de spionajul prietenilor şi aliaţilor, Donald Trump va impune Germaniei, precum a anunţat în campanie, revizuirea relaţiei în NATO. Pe româneşte, dar şi în limbajul frust american, dacă tot şi-a dat poalele peste cap, să le ţină ridicate. Noul şef al lumii a afirmat clar că sprijinul în alianţa militară ţine şi de cotizaţia fiecărui membru, deoarece America nu asigură protecţie din banii proprii. Iar refuzul Berlinului de a cotiza mai mult la alianţa militară a venit prompt. Chiar înainte ca noul preşedinte să se instaleze.
Donald Trump obligă Berlinul să se decidă: vrea să continue să fie un partener la înălţimea exigenţelor NATO, asumându-şi în mod firesc şi cheltuielile aferente, sau vrea să opteze pentru o apropiere de Rusia de-a lungul unor parametri istorici nefaşti? Washingtonul nu este de acord să garanteze securitatea Germaniei dacă aceasta este suspectată de a se apropia indecent de Rusia. Mai pe şleau, americanii nu sunt dispuşi să îi ţină lumânarea lui Merkel în timp ce flirtează cu Putin pe sub masă. Donald îi asigură castitatea lui Angela doar dacă ea este şi convinsă că vrea să scape din labele ursului. După cum se ştie, Trump nu a devenit cunoscut pentru voyeurism! Un astfel de status quo nu ar face decât să dea curs unei ipocrizii germane, care din punct de vedere moral pretinde a fi un aliat al Americii. Realitatea o sabotează, alimentând tensiunile între Moscova şi Washington. Cu alte cuvinte, Germania să iasă din coteţ, să spună europenilor mai exact ce doreşte şi cât din UE crede că i se cuvine.
Doar aşa se explică şi dorinţa de dialog al noului lider de peste Atlantic cu Vladimir Putin. Un NATO fără cotizanţi în vecinătatea Rusiei reduce potenţialul de conflict între cele două mari puteri, iar de contagiunea Germaniei, încă stăpână pe Europa, se va ocupa o Londra liberă de dogma integrării europene.
Un lucru este cert: America nu va mai finanţa nici siguranţa Berlinului în detrimentul relaţiei cu Rusia, şi nici nu se va îndatora pentru a contribui la bunăstarea Germaniei.
Comentarii
comentarii