Concert maestru Mircea Tătaru a explicat că lucrarea este un gen muzical interesant, un produs hibrid al genului simfonic şi cel concertant. În clasicismul muzical el a fost considerat succesorul concertului grosso din epoca barocă. Diferenţa dintre concertele pentru două, trei, sau mai multe instrumente şi simfonia concertantă, o face felul în care este tratată orchestra, care devine aproape un protagonist la fel de important ca şi soliştii. Ce l-a determinat pe Mozart să introducă viola, ca instrument solist, alături de vioară? După întoarcerea de la Paris, unde a trăit tragedia morţii mamei sale şi unde nu s-a prea bucurat de succes cu muzica sa, s-a întors la Salzburg, amărât şi ranchiunos. Mai era şi faptul că se săturase să cânte la vioară ca servitor muzical al Arhiepiscopului Coloredo, pe care nu-l agrea deloc. A început să studieze la violă şi a descoperit în sunetul acestui instrument un răspuns profund la problemele lui.
Muzicologia a numit gestul său de a aprofunda posibilităţile expresive ale violei ca o declaraţie de independenţă faţă de tatăl său, Leopold, un mare pedagog şi teoretician al viorii. Sufletul său întristat este simţit doar în partea a doua, Andante, unde profunzimea sentimentelor lui se oglindeşte în dialogul minunat dintre instrumentele soliste. În final, Presto, se risipeşte tristeţea părţii a doua, dând ascultătorului o superbă impresie de fericire, linişte şi mulţumire.
Simfonia nr. 39 KV 543 tot în mi bemol major, la fel ca şi Simfonia concertantă din debutul concertului din sala Capitol, este prima dintre ultimele trei simfonii compuse de Mozart, aşa-numita Trilogia finală. Acest grup de trei lucrări a fost şi este cel mai comentat dintre lucrările sale. Toate trei au fost compuse în două săptămâni şi câteva zile din vara anului 1788, o viteză care i-a mirat pe muzicologi. Dezbaterile viguroase au în centrul lor şi motivul naşterii lor, căci Mozart nu a încasat onorariu pentru ele, deci nu au fost comandate. În concluzie s-a spus că ar fi fost o necesitate interioară. Studiind scrisorile acelei perioade s-a aflat că urma să meargă cu simfoniile într-un turneu în Germania, în anul următor. Nu s-a întâmplat şi se ştie că el nu a reuşit să le asculte niciodată.
Pe nedrept, simfonia în mi bemol major nu este la fel de notorie ca următoarele două deşi este foarte inspirată, surprinzătoare şi plăcută de ascultat. Este străbătută de un lirism cald, învăluitor, uneori cu accente sărbătoreşti şi mici incizii de teme populare. A fost descrisă „caldă, cu culori de toamnă”. Conţine unele diferenţe faţă de structura celorlalte două cum ar fi, introducerea lentă din prima parte, sau faptul că în partitură există flaut, clarineţi, corni, trompete, timpani, dar nu are oboi. Invitaţia de a asculta simfonia este un îndemn călduros cu atât mai mult cu cât în luna ianuarie, Filarmonica „Banatul” a programat următoarea simfonie din trilogie – Simfonia nr. 40 în sol minor.
Concertul din seara de vineri, 4 decembrie, va fi dirijat de maestrul Radu Popa – a conchis Mircea Tătaru.
Comentarii
comentarii
