Cocheta localitate din Munţii Semenic, Gărâna, iubitul sat devenit în ultimii ani extrem de popular în multe locuri din lume, e atrăgător mai ales în octombrie, atunci când îşi cântă, cu arcuş de vânt, ultimele zile de toamnă. La mijloc de octombrie, cu vânt deja tăios, ce îmbie la foc în sobă, la mere coapte şi la ţuică fiartă, sau, dimpotrivă, în unele zile cu soare mieriu şi cu un cer de un albastru pur, când merele roşii ca focul strălucesc în pomii deja desfrunziţi, Gărâna găzduieşte sărbătoarea anuală numită în limba germană Kierwei. O sărbătoare tradiţională a recoltei, pe care comunitatea germană din Banat se străduieşte s-o menţină, ca pe una dintre puţinele legături cu spiritul gărânez, marcat zeci de ani de obiceiurile şi cultura germană. Puţine familii autentice de pemi au mai rămas în Gărâna, după exodul din 1990, dar e o bucurie să le vezi cu câtă însufleţire participă la sărbătoarea lor, cu câtă pasiune dansează pe ritmurile polcilor şi ale altor dansuri tradiţionale. Parcă de fiecare dată, din 1990 încoace, e altfel, vin alţi şi alţi oameni, alte personalităţi se strâng în jurul nucleului sufletiştilor de la Cercul Cultural Banat-JA.
Dar până la toamnă, la o nouă ediţie a Kierwei-ului, mai este şi Gărâna are atâtea de oferit, pe tot parcursul anului! Frumoasa localitate montană – Wolfsberg, sau Satul Lupilor, în limba germană, atestată la 1828, a constituit mulţi ani o panoramă vie a coloniştilor germani sosiţi în Banat de pe colinele muntoase ale Tirolului Austriac sau ale Alpilor Germani, pentru a coloniza graniţa imperiului. Neîntrecuţi crescători de animale şi producători de lactate, dar şi tăietori de lemne, pemii – aşa cum au fost denumiţi de populaţia autohtonă localnicii Gărânei – au păstrat zeci de ani nostalgicele tradiţii germane. Ei au construit case frumoase, de un alb strălucitor, existând de fapt o adevărată întrecere vizavi de cine-şi păstrează locuinţa mai imaculată. Gospodăriile lor, extreme de ordonate, constituiau de fapt un 
mod de a fi dar şi o importantă sursă de existenţă. Pemoaicele coborau adesea pantele muntelui, cu un soi de coşuri împletite în spate, pentru a ajunge în Văliug sau chiar la Reşiţa, unde vindeau lapte, brânză şi smântână, de o excelentă calitate. De jor, din oraş, cumpărau apoi ce aveau nevoie, deoarece, mai ales iarna, Gărâna se dovedea o localitate aproape izolată. Dar, indifferent de anotimp, împrejurimile Gărânei sunt superbe, vegetaţia alpină, brazii maiestuoşi şi arborii pitici, aerul ozonat, totul creează un ambient pe care îl uiţi cu greu. Toamnele gărânene, mai ales, sunt, aşa cum spuneam la început, unice.
Embrionul turismului de la Gărâna l-a creat un anume Jakob Weinfurter, un localnic bonom şi cu spirit de iniţiativă, care şi-a folosit, după anul 1900, propria casă pentru a caza pe cei ce voiau să viziteze frumoasa localitate montană. Weinfurter ţinea un registru de oaspeţi atent elaborate şi oferea celor care rămâneau la el, contra unei sume modice, diverse mâncăruri casnice. Nu lipsea nici celebra afinată de Gărâna, un produs sută la sută natural. Pemii gărâneni au ţinut din răsputeri la tradiţiile lor. Satul avea propria fanfară şi duminica sau de sărbători, satul răsuna de ritmurile polcilor. Zeci de ani ei au constituit un factor de intertculturalitate, tocmai prin această autarhie. De aceea, nici nu s-au simţit singuri, au ţinut de locurile lor, chiar dacă aspre. La numai câţiva kilometric de Gărâna, total izolat, a existat până în urmă cu câţiva ani un sat cu un singur locuitor. Localitatea se numeşte Lindenfeld şi o locuia un bătrân brav, care s-a stins în 1999, la el acasă, nepărăsindu-şi niciodată locurile natale.
Apoi, imediat după 1990, a venit Apocalipsa. Printre gărâneni s-a răspândit un virus greu de oprit: chemarea Heimat-ului. Heimat este în limba germană un cuvânt cu rezonanţe aparte, însemnând pământ natal, spre deosebire de land, care înseamnă ţară. A venit imboldul de nestăpânit de-a pleca în Austria sau Germania. Şi-au făcut pur şi simplu bagajele, au abandonat gospodăriile şi casele la care ţineau atât şi au plecat. Pur şi simplu. Au rămas doar câteva familii autentice, care se împuţinează în fiecare an. Autorităţile de după *90 din Caraş-Severin s-au pomenit cu o gramadă de case superbe dar abandonate. Le-au închiriat ori le-au pus în vânzare. Reşiţeni, timişoreni sau arădeni cu spirit de iniţiativă le-au cumpărat la preţuri foarte mici şi acum posedă case în valoare de zeci de mii de euro. Alarmate de perspective pierderii tradiţiilor, asociaţiile entice germane au demarat în ultimii ani, cu largul sprijin al guvernului federal al Germaniei, dar şi pe fondul deschiderii autorităţilor române, programe menite a conserva obiceiurile şi spiritual Germanic al Gărânei. De altfel, şi posesorii de case de vacanţă la Gărâna au înţeles repede mesajul şi au investit în păstrarea lor. Majoritatea caselor din sat sunt şi acum de un alb strălucitor, cu flori ce râd în ferestre, cu porţi şi cercevele vopsite frumos în verde, astfel încât ai impresia că te afli, fără exagerare, într-o localitate din munţii austrieci. Sigur, mai există şi proprietari care nu dau doi bani pe tradiţie şi au început să ridice altfel de case decât cele tradiţionale, dar asta e o altă poveste.
Gărâna reînvie, însă. Germania şi Austria au pus umărul şi aşa a apărut Kierwei-ul din octombrie. S-au pus bazele unui festival internaţional de jazz, unde cunoscutul promotor al muzicii de gen, Florian Lungu, adună în fiecare vară nume celebre în domeniu. Apoi cunoscutul sculptor internaţional, Bata Marianov, a iniţiat aici un parc de artă monumentală. Mulţi organizatori de manifestări ştiinţifice şi culturale au început să prefere Gărâna, pentru frumuseţea locurilor şi calitatea serviciiilor asigurate de pensiuni. În ultimii ani s-au amenajat, cu investiţii serioase, zece pensiuni cu servicii rustice, după care occidentalii şi nu numai ei, se dau în vânt. Astfel, Gărâna a devenit un spaţiu de neocolit, chiar dacă nu departe se află staţiunea montană Semenic. Legendarul Wolfsberg e însă altceva. Are aroma timpurilor vechi.
