Piața Maria este locul în care, în 16 decembrie 1989, regretatul poet și jurnalist Ion Monoran, alături Daniel Zăgănescu și Zoli Borbely, au oprit un tramvai strigând lozinci anticomuniste.
Situaţia încordată care se instaurase de câteva zile în jurul casei pastorului Laszlo Tökes îi spunea că era momentul să se întâmple ceva şi în Romînia la fel ca în celelalte state comuniste din estul Europei.
Dar iată cum a povestit Ion Monoran cele întâmplate în acel decembrie 1989.
“În tot cursul anului 1989, aşteptam cu nervii încordaţi să se întîmple ceva care să ne scape de comunismul de faţadă, găunos, în care zeci de generaţii am fost siliţi să ne trăim viaţa. În ceea ce mă priveşte am avut destule de pătimit din cauza lui începînd cu 1971, când Ceauşescu a început <revoluţia cultural> de sorginte chineză. Pentru că scriam şi scriu poezie nu am putut debuta, deşi câştigasem concursurile de debut la mai multe edituri. Iată de ce implicarea mea în evenimentele din seara zilei de 16 decembrie 1989 a fost din primele momente hotărâtă, Securităţii nemairămânându-i decât să privească fără să mai poată să stopeze o mişcare de stradă care avea să culmineze o dată cu căderea lui Ceauşescu şi a clanului său”, a povestit “Mono”.
În seara zilei de 16 decembrie 1989, Ion Monoran a ajuns în Piaţa Maria în jurul orelor 18.30 – 19.00.
“Nu se aflau mai mult de 250 de persoane. Am intrat în mijlocul lor şi le-am spus: <Trebuie să facem ceva, dar pentru asta avem nevoie de lideri, altfel vom avea soarta celor de la Braşov, din 1987!>. Pentru a-i atrage şi pe cei care nu îndrăzneau să se apropie din cauza Securităţii care mişuna prin preajmă am început să cântăm Hora Unirii şi lozinci precum <Libertate!> şi <Români, veniţi cu noi!>. Lumea a început să se adune cu curaj şi, observînd că numărul cetăţenilor creşte, am spus din nou <Primul lucru pe care trebuie să-l facem e să oprim tramvaiele, pentru a fi cât mai mulţi, iar apoi să mergem cu toţii la Comitetul Judeţean de Partid!>”, a continuat Ion Monoran. Apoi, a continuat:
“În acel moment mai mulţi <cetăţeni de bine> mi-au cerut să mă legitimez, iar unul dintre ei mi-a spus textual <Lasă că ai să vezi tu ce păţeşti, pletosule!>. După ce m-am legitimat, am spus <Noi totuşi vom opri tramvaiele!> şi am făcut câţiva paşi şi am oprit primul tramvai care venea dinspre Gara de Nord.
Speriat, vatmanul (un tânăr între 25-30 ani, îmbrăcat în costum de blugi) a început să plângă şi să ne roage să-l lăsăm în pace.
I-am spus să urce în vagon şi am coborât pantograful chemînd lumea din tramvai să ni se alăture. Ca prin minune nu a protestat nici un călător şi ni s-au alăturat cu toţii. Am oprit şi cel de-al doilea tramvai, care venea din sens opus. În câteva minute în piaţă s-au strâns în jur de 800-1000 de persoane şi numărul lor creştea vertiginous”, a mai povestit Ion Monoran.
Protestatarii au plecat spre Comitetul Judeţean de Partid, unde o maşină de pompieri a încercat să îi împroaşte cu apă.
“Căţărându-mă pe spatele câtorva tineri în câteva minute am reuşit să smulg de deasupra uşii de la intrare un steag cu secera şi ciocanul căruia i-am smuls însemnele. Au apărut câteva zeci de scutieri care au început să arunce printre noi cu fiole de gaze lacrimogene”, a încheiat Monoran.
În dimineaţa zilei de 17 decembrie, deoarece locuia în Piaţa Unirii, aşteptam cu disperare ca lumea să iasă din nou pe străzi. Iar acest lucru s-a întâmplat. Ion Monoran a fost pe străzi până la căderea regimului Ceaușescu.
După Revoluție, în anul 1990, Ion Monoran a fost printre fondatorii ziarul Timişoara şi al Societății Timişoara.
Ion Monoran a murit la 2 decembrie 1993.
Comentarii
comentarii
