Marcel Sămânță face parte din cea de-a doua categorie pentru că, deși aparține unei generații generoase, generația `80, o generație tumultuoasă, dar și absconsă, protejată de finisarea cuvântului până la ajungerea la esențe nebănuite sau vag bănuite de cerberii literaturii și ai vieții cotidiene. Cultul cuvântului cu multe sinonime și conotații varii, ironia fină sau, dimpotrivă, grosieră, alunecarea/evadarea în timpuri imemoriale, demitizarea până la derizoriu a unor personaje/eroi/semieroi sau divinități, fantasmagoria unor timpuri nemeritate, respirări irefutabile. Toate acestea făceau parte din apanajul scriitorilor generației `80. Ecourile teoretice au rămas, mesajele de atunci pot fi și acum considerate revoluționare, iar literatura scrisă atunci sau mai recent de apartenenții generației reprezintă provocări izbitoare. Scrisul sub imperiul autocenzurii a dat lumii literare românești valori care nu pot fi contestate.
Marcel Sămânță face parte din galeria poeților afirmați în anii `80 în cadrul cenaclului Pavel Dan de la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara. De ce această precizare spațio-temporală? Pentru că atunci existau câteva centre literare remarcabile, cu exponenți tineri, care se ambiționau să descopere o cale de afirmare în marea lume a literaturii păcălind ghilotina cenzurii gradate. „Școala de luni” de la București, „Echinox” de la Cluj-Napoca, cenaclul de la Sibiu, școala de la Iași, „Pavel Dan” de la Timișoara reprezentau avangarda optzeciștilor care reușeau, uneori, să se întâlnească nu numai în revistele literare sau în volumele editate. La vemea aceea, Marcel Sămânța avea un remarcabil simț histrionic, de autoapărare și autoevaluare. La cenaclu citea despre țăranii Ion și Maria, despre o iluzorie viață așezată a satului românesc, un ciclu extrem de interesant dar ușor depărtat de poezia cetății, a orașului devenit un personaj pervertit cu care defilau ceilalți poeți. În sertar păstra ceea ce credea că este prețios, dar periculos datorită conotațiilor care s-ar fi putut face la vremea aceea.
Și iată că am ajuns la recenta carte „Fum peste un ev de fum”, apărută în 2013 la editura Brumar din Timișoara, dar scrisă cu mult timp în urmă, în perioada studenției. O carte fantastică, demitizatoare și ironică. Personajele, pentru că există o lume clară, opulentă și incitantă, sunt coborâte în ridicol până la a friza absurdul. Rând pe rând vor defila regele, regina, bufonul, rotarul, tinichigii, țărani, vânători. Apoi vor fi luate la rând preocupările, negoțul, cultura, arta și educația. Regina despuiată „întinde rufele ude de transpirație între cele două turnuri cu ceas ale palatului”, regele are mătreață și știe în trăinicia sa de granit că trebuie să mai cucerească o cetate și trebuie să le dea de înțeles tinichigiilor să pregătească cele „douăzeci și patru de feluri/ de decorații pentru eroi”.
Lumea creată de Marcel Sămânță este marcată de ironie, de situații aparent hilare dar uneori recognoscibile. „Regele se iubea cu camerista”, „papagalul regelui se iubea cu pisica”, „regina se iubea cu soldații” și toate aceste iubiri sub o blândă și firească oblăduire „binecuvântate de preotul capelei/ de hangiul hanului și de Dumnezeul grâului” Cosmetizarea realității, până la anularea adevărului, ne trimite clar spre timpul când retușarea fotografiilor era un demers necesar pentru inspirarea crezului că suntem conduși de nemuritori, iar „Ministerul Adevărului” al lui Orwell trebuia să fie eficient în răstălmăciri: „Despre ofilirea regatului/ e interzis să se sufle vreo vorbă./ E clădit din granit!” Adevărul spus duce la pedeapsa capitală și numai îndrăzneala de a aminti despre ofilirea regatului duce la spânzurarea în piața publică. Alunecările temporale spre „Rinocerii” lui Eugen Ionescu ne retrimit în lumea absurdului în care am trăit și în care, sub altă formă, trăim și acum. Ca o radiografie a absurdului posibil, totul se va încheia cu apariția unui uzurpator și a unei răscoale și, sub altă formă, a mesajului „regele e mort, trăiască regele”, „Regele e putred/ Un nou rege/ un nou vierme,/același, alt regat.”
Prin acest volum poetul și jurnalistul Marcel Sămânță reconfirmă ceea ce știam, că este un poet care merită citit, înțeles și prețuit în această lume în care se citește din ce în ce mai puțin.
Comentarii
comentarii
