Iată ce mai spune Leşcu despre istoria capitalei Banatului:
În timpul năvălirilor barbare, mai ales de către avari, în locul „CASTRULUI ZAMBARA”, care se ruinase, se ridică localitatea „BEGUEY” numire luată de la râul Beghei.
Locul unde s-a zidit centrul militar important „ZAMBARA”, mai apoi „BEGUEY” a fost ales din motive şi calcule strategice şi nu la întâmplare, fiind situat la confluenţa râurilor Timiş şi Beghei.
Abia în anul 1212 se pomeneşte despre „CETATEA TIMIŞULUI” (Castrum Temesiensis) într-un document al regelui Andrei II. Timişoara era deci în acel moment loc fortificat „CASTRUM” şi e posibil că a avut acest caracter încă de la întemeierea ei.
Călătorul turc Evlie Celebi ne-a lăsat o descriere a Timişoarei din anul 1660. Redăm unele părţi mai interesante din expunerea lui Celebi. Fortificaţia Timişoarei are cinci porţi, construite din lemn, boltite şi având uşi de fier, puternice şi mari. Porţile se închid în fiecare seară, ridicându-se podul care leagă poarta cu împrejurimea. Celebi ne lasă scris că: „Marea cetate s-a zidit în anul 1052.”
După moartea ultimului rege din dinastia arpadiană (1301) pe tronul Ungariei urmează regi din dinastia franceză a angevinilor. Urcat pe tron în anul 1307, Carol Robert de Anjou nu se simte în siguranţă în capitala sa Buda, unde îl ameninţau puternicii săi duşmani din nobilimea maghiară. Dă ordin să se construiască la Timişoara clădirile necesare spre a instala curtea şi dregătoriile. În opt ani, meşteri italieni ridică un palat regal strălucitor, se perfecţionează fortificaţiile, se aduc soldaţi, se instalează negustori. Din localitatea sărăcăcioasă, fără importanţă, Timişoara devine de azi pe mâine un adevărat oraş, o capitală. Regele Carol Robert îşi mută reşedinţa la Timişoara în anul 1316. Castelul construit pentru reşedinţa regelui, forma două dreptunghiuri, cu laturile dirijate spre cele patru puncte cardinale, înconjurate de ziduri şi de şanţuri, legate între ele printr-un pod şi un turn puternic fortificat.
În acest timp critic pentru creştinătate, apare românul Ioan Corvinul de Hunedoara. Prin faptele sale glorioase, Ioan Corvinul ajunge Voievod al Ardealului, Ban al Severinului, Comite permanent de Timiş, iar între anii 1446 – 1453 guvernator al Ungariei. Acest erou al creştinătăţii pleacă în anul 1443 din Timişoara în expediţia cea lungă, acoperindu-se de glorie în luptele cu turcii date în munţii Balcanilor.
În 10 august 1514, Timişoara e asediată de trupelor revoluţionare ale lui Gheorghe Doja. Toma arhiepiscopul de Strigoniu, la îndemnul Papei Leon al X lea, predică o cruciadă contra turcilor. Peste 70.000 de ţărani dornici să scape de tirania nobilimii se înscriu sub steagul lui Doja. Cruciada se transformă între revoluţie a iobagilor, împotriva nobililor. De la Buda, Doja trece Tisa, pe la Seghedin, ajunge la Nădlac, Şiria, Şoimoş, Lipova apoi ajunge la Timişoara, unde îşi aşează tabăra pe câmpia Ulicia. Răsculaţii lui Doja, după lupte duse mai bine de o lună sunt înfrânţi. Doja cu toţi căpitanii săi sunt prinşi şi întemniţaţi, supuşi la foame şi grele torturi. După 15 zile Doja a fost aşezat într-un tron înroşit în foc şi i s-a pus pe cap o coroană de fier înroşită. Astfel, se stinge în cele mai grele chinuri martirul Gheorghe Doja pentru că vroia în anul 1514 ca iobagii să nu mai fie socotiţi drept vite, ci fiinţe omeneşti.
În locul unde Doja a suferit cumplitele chinuri se află azi statuia Fecioarei Maria, din Piaţa Maria, iar strada se numeşte Gheorghe Doja.
După mai multe lupte cu turcii, Timişoara cade în mâinile turcilor, în ziua de 26 iulie 1552, comandantul Losoncius a predat cetatea cu condiţia ca trupele să poată părăsi cetatea nestingherite, dar turcii nu s-au ţinut de cuvânt şi au ucis pe toţi care ieşeau din cetate. Astfel, asupra Timişoarei şi Banatului s-a lăsat întunericul unei dominaţii otomane de 164 de ani.
În anul 1716, când prinţul Eugeniu de Savoya atacă Timişoara, întâmpină a rezistenţă foarte îndârjită pentru că cetatea pe lângă fortificaţiile făcute de către turci şi cele naturale, întreg teritoriul dinspre Palanca Mare era o mlaştină inundată de apele Begheiului. Atacul a început asupra casei de vilegiatură a paşei, care era în cartierul Palanca Mare. În 29 August e cuprinsă moscheea din Palanca Mare. Armata turcească văzând că orice rezistenţă e inutilă capitulează în ziua de 12 octombrie 1716. Ieşirea trupelor turceşti s-a făcut în 17 octombrie 1716 pe poarta Belgradului.
Intrarea în cetate a lui Eugeniu de Savoya ca învingător s-a făcut în 18 octombrie, ziua sa de naştere (10 octombrie 1663, Paris), pe poarta numită „Poarta Prinţului Eugen”. Drept amintire, Prinţul Eugen dă paşei un ceas de aur, iar paşa oferă învingătorului un cal arab de rasă.
Papa Clemente al XI trimite lui Eugeniu de Savoya o sabie sfinţită, o pălărie de hermelină împodobită cu diamante şi pietre scumpe.
Astfel, Timişoara şi Banatul, după 164 de ani de dominaţie turcească ajung iar în stîpânirea creştinilor. Pacea de la Passarovitz din anul 1718 consfinţeşte pentru turci pierderea Banatului, Olteniei şi a unei părţi din Serbia.
După scuturarea jugului turcesc, oraşul Timişoara şi Banatul ajung sub conducerea militară imperială. Comandant al cetăţii Timişoara e numit contele Pavel de Vallis. Provincia sub numele „Banatul Timişean” nu e ataşată Ungariei, ci guvernată ca o provincie catolică – dându-i-se o administraţie cu totul separată de cea a Ungariei.
Prinţul Eugeniu de Savoya recomandă, iar împăratul numeşte drept guvernator al Banatului Timişean pe general de cavaleria Mercy Claudius Florimund. Prinţul Eugeniu de Savoya dă lui Mercy severe dispoziţii ca în cetatea Timişoarei să nu primească decât germani romano-catolici, căci numai ei erau de toată încrederea.
Guvernatorul Claudius Mercy s-a revelat în sarcina dificilă ce i s-a încredinţat ca un organizator şi un gospodar excepţional. Pentru oraşul Timişoara, în special, contele Mercy a făcut atât de mult încât trebuie să-l considerăm ca adevăratul întemeietor al oraşului modern. Ambiţia lui a fost să facă din Timişoara cel mai frumos oraş din imperiu.
În cei 12 ani cât a comandat regiunea, contele Mercy a început secătuirea mocirlelor, canalizând Begheiului, a încurajat agricultura şi a pus bazele unei industrii înfloritoare într-un cartier nou creat (Fabrică). Sub guvernarea lui a început construirea cetăţii moderne, o serie de edificii publice existente şi astăzi, au fost clădite în anii aceia. Numit în 1733 comandantul trupelor din Italia, contele Mercy a căzut pe câmpul de luptă lângă Parma, dar urmaşii lui au continuat opera începută.
La sfârşitul secolului al XVIII lea, oraşul Timişoara este socotit drept unul dintre cele mai frumoase şi curate oraşe ale Europei.
În anul 1781, Timişoara e declarat municipiu (oraş liber regesc) prin diploma lui Iosif al II lea, din 21 Decembrie 1781. Această diplomă e reînnoită de către împăratul Leopold al II lea, iar în anul 1790, înscrisă în legile ţării.
În anul 1809 visteria şi tezaurul imperial e mutat de la Viena la Timişoara ca nu cumva să ajungă în mâinile lui Napoleon. Tezaurul e adus de miliţia oraşului, înfiinţată în anul 1808, având în grijă paza oraşului şi stând în permanenţă de veghe la porţile cetăţii.
Ecoul evenimentelor din 15 martie 1848 din Pesta ajunge în Timişoara la 18 martie. În această zi se ţine o adunare populară, în faţa Primăriei, sub conducerea primarului Ion Preyer. Adunarea asigură pe împărat de ataşamentul şi neţărmuritul devotament al cetăţenilor faţă de tron. Ungurii ridică steagul răzvrătirii şi al despărţirii de Austria. În ziua de 10 octombrie 1848, generalul Rucavina proclamă stare de asediu pe teritoriul Timişoarei. Trupele revoluţionare maghiare vin spre Timişoara cu 6.000 de soldaţi şi 300 de tunuri. În 26 aprilie 1849, Bem conducătorul suprem al revoluţionarilor trece prin comunele Urseni, Giroc, Freidorf şi atacă avanposturile Timişoarei, dar fără rezultatul dorit. Asediul ţine 107 zile, în care timp Timişoara suferă din cauza lipsei de alimente şi a scumpetei. Dacă lupta de la Sânandrei armata maghiară se destramă. Banatul şi Timişoara e din nou desfăcută de Ungaria, Timişoara ajunge capitala „Voivodinei sârbeşti şi Banatului Timişan”, înfiinţată prin rescriptul imperial din 18 noiembrie 1849. Guvernator e numit contele Ion Coronini Cronberg, dar în anul 1860 Voivodina se desfiinţează, iar Banatul e cedat Ungariei.
În anul 1723 se încep fortificaţiile cetăţii Timişoara, care se termină în anul 1765, piatra fundamentală s-a aşezat în 25 aprilie 1723.
Contele Mercy în anul 1728 canalizează apa Begheiului, fapt care dă Timişoarei un nou imbold de dezvoltare.
În anul 1774 se face încercarea de alimentare cu apă potabilă a Timişoarei, aducându-se în cetate, apă, din cartierul Fabrică, pe o ţeavă groasă, acest apeduct e o realizare pentru acea perioadă.
În anul 1771 se deschide prima tipografie în Timişoara, e tipografia Matei Heimerl. În această tipografie se tipăresc mai multe calendare.
În jurul cetăţii, radial s-au dezvoltat noi cartiere, cel mai vechi este „Maierele Române”, înfiinţat în anul 1718 (actualul cartier Elisabetin). În anul 1720 se înfiinţează cartierul „Fabrică”, iar în anul 1744 ia fiinţă cartierul „Iosefin”.
Oraşul Timişoara se dezvoltă, cetatea şi zidurile de apărare devin inutile şi începe demolarea zidurilor şi porţile cetăţii, începând cu anul 1892 şi până în 1910 cartierele unindu-se cu Cetatea.
În anul 1731 – 1734 s-a construit Primăria Veche în Piaţa Libertăţii, care s-a mai numit şi Primăria Nouă şi Primăria Germană.
Biserica ortodoxă sârbă din Piaţa Unirii este construită între anii 1744 – 1748, turnurile sunt reconstruite între 1791 – 1792.
Prefectura Veche din Piaţa Unirii este construită între 1754 – 1774 şi s-a mai numit Casa Preşedintelui şi Palatul Baroc.
Biserica Domul romano-catolic din Piaţa Unirii este construită între anii 1736 – 1774, are 9 altare şi o frumoasă orgă.
Palatul Dicasterial s-a zidit imediat după 1849, pentru a servi ca sediu „Voivodinei”.
Acestea sunt doar câteva din vechile construcţii, care mai sunt şi azi în Timişoara şi fac parte din frumoasa arhitectură a oraşului.
În partea a doua a secolului XIX o avalanşă de noutăţi tehnice revoluţionează viaţa urbană a oraşului Timişoara:
• În 1853 se introduce în oraş telegrafia;
• În 1857 se introduce iluminatul public cu gaz, Timişoara este primul din ţară;
• În 1857 se leagă oraşul la reţeaua feroviară europeană;
• În 1867 ia fiinţă în Timişoara, Societatea de tramvaie cu cai care să uşureze comunicaţia între cartierele oraşului.
• În 1881 se instalează moderna reţea telefonică;
• În 1884 Timişoara este primul oraş din Europa cu străzile iluminate electric;
• În 1895 începe asfaltarea străzilor;
• În 1899 se pune în funcţiune tramvaiul electric, înaintea multor oraşe mari din Europa;
• Între 1912 – 1914 se modernizează reţeaua de apă şi canal;
• Timişoara s-a mai numit: oraşul florilor, oraşul parcurilor, oraşul grădină. Timişoara a avut un cult pentru creşterea florilor şi foarte multe grădinării vestite în Balcani şi în toată Europa.
Timişoara în timpul primului război mondial 1914 – 1918: În 26 iulie 1914 apar pe zidurile oraşului afişele de mobilizare generală. Presa din Timişoara în cei doi ani de la începutul războiului a scris cât se poate de rezervat despre România şi lasă să se întrevadă că România va intra în război, alături de Austro-Ungaria. Când însă în anul 1916, România declară război puterilor centrale, ziarele timişorene, duc o campanie de nemaipomenită ură împotriva tuturor politicienilor din Regat. În 7 septembrie 1916 se introduce în Timişoara şi în întreg Banatul starea de asediu. Cele mai multe şcoli, pe durata războiului au fost rechiziţionate, servind de spitale militare. În toamna anului 1918, prăbuşirea frontului Austro-Ungar produce în Timişoara mari tulburări şi mişcări de stradă. Manifestanţii dărâmă în 26 octombrie 1918 statuia generalului Anton Scudier, monumentul lui Coronini, fost general austriac şi în 27 octombrie profanează monumentul victoriei din faţa primăriei.
În 28 iulie 1919 Timişoara ajunge sub stăpânire românească.
Duminică, 3 August 1919 la ora 8 dimineaţa, intră în Timişoara trupele române, sub comanda colonelului Economu. La vama oraşului, trupele sunt întâmpinate de o mulţime de oameni, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, în frunte cu prefectul dr. Aurel Cosma care emoţionat de măreţia evenimentului istoric, binecuvântează pe cei care vin pentru a restabili o dreptate istorică. În 10 august 1919 se ţine în Timişoara o mare adunare populară a tuturor bănăţenilor, în care cei peste 40.000 de participanţi votează rezoluţia unirii Banatului cu România, mai explică Octavian Leşcu.
Comentarii
comentarii
