Sfârșitul veacului al XIV-lea îi află pe turcii otomani pe linia Dunării. Aservesc Serbia după bătălia de la Kosovopolje din anul 1389 și încep incursiunile de pradă în Banat din anul 1391. Trupele locale reușesc să-i învingă în unele lupte, dar soarta conflictului nu este decisă. Regele Ungariei Sigismund de Luxemburg (1387-1437) cheamă Europa la cruciadă. În vara lui 1396 cruciații ajung în Banat și la Timișoara, apoi străbat regiunea și trec în Bulgaria. La Nicopole sunt înfrânți și astfel ideea unei cruciade creștine încetează.
Regele rămâne în Banat și vizitează mai multe cetăți și districte, încercând să țină trează dorința locuitorilor de a lupta împotriva otomanilor. Conștient de subțirimea serviciului militar, regele, aflat la Timișoara, convoacă aici o dietă pentru 25 octombrie 1397.
“Dieta regatului se convocă anual, în diverse locuri sau în reședința regală, și avea ca scop promulgarea diverselor legi discutate și adoptate. La Timișoara discuția durează o lună, până în 25 noiembrie și au ca rezultat emiterea decretului pentru primul serviciu militar obligatoriu din istoria regatului ungar. Acesta prevedea reglementări clare pentru nobilime, cler și popor, dar și alocarea unor sume de bani pentru refacerea și păstrarea în siguranță a cetăților”, a povestit istoricul Ioan Hațegan.
Episcopul mergea în fruntea banderiului
Fiecare nobil era obligat să vină la oaste personal și cu încă un om. Jumătate din veniturile moșiei trebuia alocat înzestrării sale militare. Dările către rege trebuiau date în produse.
“Dacă nobilul nu participa personal trebuia să trimită doi iobagi în locul său, iar dacă nu trimitea nici iobagi și nici nu participa la lupte era obligat să plătească câte o marcă de fiecare iobag. Cel care nici nu participa și nu nici nu trimitea oameni în loc, plătea câte trei mărci”, a mai spus Hațegan.
Clerul avea și el atribuții precise. Fiecare episcop mergea la luptă în fruntea cetei sale de oameni înarmați.
“Banderiul era o unitate militară recrutată dintre nobili, dar mai ales dintre țărani și orășeni din episcopie, înzestrată cu toate cele necesare, arme și provizii, condus de episcop sub o flamură, un banderiu. Pentru acele vremuri era o mândrei să lupți sub flamura unui nobil sau a unui episcop, iar faptele de vitejie ale oștenilor erau remarcate de nobil și răsplătite, fie cu bani, fie cu mici posesiuni funciare”, a explicat Hațegan.
Incursiuni de jefuire în Banat
Regulamentul militar obligatoriu avea și prevederi privind organizarea militară a regiunilor de graniță, în special a Banatului, aflat acum în prima linie a rezistenței antiotomane.
Comanda militară aparținea fie banilor de Severin, fie comiților de Timiș, care preiau conducerea luptelor antiotomane zonale. Incursiunile de jaf a trupelor beilor sud dunăreni în Banat erau dese. Dacă forțele de frontieră erau slabe otomanii intrau și jefuiau sate întregi. Au fost inclusiv tentative de a se apropia de Timișoara. Rolul acestor incursiuni urmăreau atât jaful cât și slăbirea morală a rezistenței militare a zonei, spre a putea fi mai apoi cucerită.
Ascensiunea militară a unor comiți de Timiș din secolul al XV-lea a reușit să împiedice pentru un veac și jumătate dorința Imperiului Otoman.
Comentarii
comentarii
