Trei mari ierarhi care nu mai pot ajuta oamenii direct, pe pământ, ci ne ajută din cer, cu rugăciunile lor; iar noi, la rândul nostru, trebuie să ne rugăm neîncetat pentru a ne apropia de Mila Cerească.
Despre rugăciune a vorbit şi ÎPSS Ioan al Banatului, joi după amiaza, în Sala festivă a Mitropoliei Banatului, în preziua sărbătorii. În general, astfel de cuvântări devin plictisitoare prin repetabilitatea aceloraşi fraze. De data aceasta, Mitropolitul nostru Ioan a ţinut trează atenţia tuturor celor prezenţi (o sală arhiplină şi un hol neîncăpător de elevi şi studenţi, preoţi, mireni).
Vlădica al Banatului a rostit interpretări deosebite despre rugăciune, despre iubirea aproapelui, despre societatea de azi.
”Când scrieţi pe un bilet numele celor din familie şi-l duceţi la biserică pentru a fi pomenit, acel bilet este însuşi patul pe care era purtat paraliticul. (…). Toţi aceia care se roagă sunt ridicaţi în cerul rugăciunii. La rugăciune, Cerul se coboară pe pământ şi astfel omul se roagă în Cer. Omul când se roagă, este în Cer. De aceea, iubiţii mei, dacă doriţi să trăiţi şi în Cer o clipă, vă îndemn rugaţi-vă!”, a spus Mitropolitul Ioan.
A mai vorbit Întâistătătorul Bisericii noastre despre faptul că astăzi lipseşte iubirea duhovnicească dintre oameni, ceea ce duce la marile catastrofe umane, care sunt războaiele. ”Cei de pe front se roagă ”Doamne ajută-mă să-mi înving duşmanul!”, dar niciunul nu se roagă ”Doamne ajută-mă să-mi iubesc duşmanul!”, ceea ce înseamnă că omul nu ştie ce cere în rugăciunea lui, pentru că poate cere, ca în acest exemplu, moartea aproapelui.
Aproape de Mitropolitul nostru Ioan a stat şi Paisie. Tras la faţă, negru ca veşmintele de pe el, lipsit de bucuria întâmpinării marelui hram al Catedralei pe care a schimonosit-o, transformând-o într-un loc pe placul lui şi nicidecum lăsând-o în statornicia ei, aşa cum au cunoscut-o şi cum se simţeau bine în ea credincioşii, dar ciuntind-o şi de preoţii care au slujit-o zeci de ani.
PS Paisie încerca să ţină ”aproape” de Mitropolit, ca i cum i-ar fi câine umil şi credincios, care nu latră şi nu muşcă. Dar, la ieşirea din sala de conferinţe, a dat faţă-n faţă cu ”reacţiunea”: o credincioasă tocmai l-a oprit pe Mitropolit şi i-a întins un plic, rugându-l să o primească, ”pentru că este o scrisoare de la credincioşi”. Paisie, vădit încurcat – că doară nu era o felicitare despre el -, a încercat să se întoarcă, să se prefacă oarecum că nu a văzut faza. O situaţie jenantă, ca să fim eleganţi în exprimare.
Apoi, cu icoana celor Trei Sfinţi Ierarhi şi cu tricolorul României în faţă, Mitropolitul şi alaiul de aproape două sute de preoţi şi credincioşi a pornit spre Catedrală.
Imn arhieresc, clopote, binecuvântări date de Mitropolit. ‘Pai’, tot serios, supărat, îngândurat. Dar, ce să vezi de unde vine bucuria şi răsplata de mulţumire! Pe treptele Catedralei, unul dintre băftoşii preoţi care au rămas în ‘centru’, s-a aplecat cu slugărnicie şi a sărutat mâna ‘Pai’-ului. Deodată, tot soarele care apusese, răsărise pe faţa ‘Întunecatului’. Gura a prins să i se asemene tot mai mult cu cea a domnului Ion Iliescu, până la urechi, şi multă bucurie i s-a putut citi pe stratul de obraz pentru recunoştinţa venită din partea celui veşnic îndatorat că a fost lăsat să slujească în centru.
Vecernia a început, Paisie a slujit în altar, dar mult mai abătut decât altă dată. Poate o fi căzut pe gânduri … dacă o să-i mai sărute cineva mâna, vreodată. Sau, dacă a fost sărutarea lui Iuda. Sau, poate se gândeşte pe a cui trebuie să o sărute el, că vin vremuri grele, care, pentru el, au şi început. Mai ales odată cu demisia judecătorului Titus Birceanu din Consiliul Eparhial Timişoara.
Comentarii
comentarii
