Despre marea personalitate a artelor bănățene, Romul Ladea (17 mai 1901 – 27 august 1970), artist, profesor și conștiință a Banatului, se pot spune foarte multe.
„Platanii din fața Muzeului Banatului. Au trecut anii. Au fost schimbări. Ei au rămas aceiași ca pe vremea când Ladea, tânăr, trecea pe sub ei. Locuise pe strada care astăzi se numește Lucian Blaga. O încăpere la etaj, văruită monahal, exultând lumina și acea puritate de a fi a omului de artă. Cerga de pe pat dădea camerei un aer țărănesc, primar.
Păstrez aceste impresii ca pe niște semne pe un clișeu abia developat. Îl scrutez în zare, căutând detalii. Un dulap cafeniu, dacă nu mă înșel, încerca să se pună de acord bătrânește cu ambianța austeră de care amintesc. Acest interior fără ascunzișuri, pudrat discret cu praf de ghips, semăna cu artistul. Cel venit de la Paris, ars de experiențe cu care încă mai polemiza între prieteni. Ca să aibă un atelier, a acceptat ajutorul dezinteresat al unui prieten și admirator; una din serele municipale l-a primit pe artist cu toate năzuințele lui în lumina îmbelșugată și crudă. Această lumină care îl atrăgea și îl fascina.
Romul Ladea și-ar fi putut lăsa mâinile în voia lor dacă nu intervenea conformismul unor funcționari incapabili să admită o astfel de imixtiune în zona horticolă a orașului. Într-un oraș fără artiști, și deci fără ateliere, lovitura a fost cumplită. Camera de la etaj păstra ceva din luminozitatea și austeritatea atelierului pierdut. Aici artistul își păstra modelele — <am lăsat sus, pe dulapul din camera mea, albumele lui Mestrovici, Bourdelle și Michelangelo, cărți de care am permanentă nevoie, pe care nu le pot înlocui>, scria el într-o scrisoare mai târziu. […]
Ca și azi, strada era îngustă, fără un petec de verdeață, șiruri de ferestre, câteva uși de intrare și cerul deasupra ca o potecă albastră sau sură. Artistul o apuca spre Piața Libertății. Pe strada Ungureanu era și școala și locul de întâlnire cu prietenii, în primul rând cu nedespărțiții — Ion Stoia Udrea, Virgil Birou. La o masă în colț, în sala cu bolți joase a restaurantului Wolf, cel care servea berea și grătarele la nivelele superlativului. În gulerul dens al halbei, scobitoarea înfiptă rămânea dreaptă ca în suport. Însemna un examen de calitate trecut cu strălucire. Urmau orele de efervescență spirituală a acestui grup de prieteni ce se autointitulase Trifoiul”. (Mircea Șerbănescu, Timișoara, memorie literară, editura Augusta, 2000: sursa: muzeulbanatului.ro).
