Timişoara şi-a definitivat în toamna trecută Strategia de dezvoltare culturală pentru următorii zece ani, într-o viziune extinsă comunitar, dar şi regional, transfrontalier.
Un aspect aparte al proiectului se referă la cultura grupurilor defavorizate, marginalizate, care nu reprezintă un public fidel consumator de cultură şi faţă de care promotorii culturali trebuie să se apropie şi să le ridice nivelul de cunoaştere. ‘Timişoara ar trebui să fie mai inclusivă, pentru că avem un consum cultural care ne ridică peste consumul naţional, potrivit cercetărilor efectuate de noi în ultimii 15 ani, dar avem şi grupuri marginalizate, vulnerabile, care din păcate, sunt lăsate pe dinafară. Timişoara trebuie să militeze nu doar pentru o cultură a elitelor şi a clasei de mijloc, ci trebuie să fie o Timişoară a tuturor, să se implice pentru a aduce cultura în cartiere, mai aproape de cetăţean. Categoriile defavorizate sunt apropiate de un consum cultural mai facil, nu de operă şi muzică simfonică, ci de muzica populară, de evenimentele de masă, de festivaluri câmpeneşti. Acolo trebuie să crească și calitatea ofertei culturale’, spune prof.univ. dr. Corina Răceanu, consilier în cadrul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Timiş.
Municipalitatea timişoreană şi-a lansat această strategie de dezvoltare culturală în care prioritare sunt atât armonizarea cerinţelor publicului cu cele ale instituţiilor ofertante de cultură, cât şi educarea noilor generaţii, astfel încât schimbările de gust şi de mentalitate să nu fie degenerative asupra valorii culturale. ‘Strategia culturală are în vedere şi educarea cetăţeanului. Este, dacă nu o direcţie strategică, cel puţin un obiectiv important, pentru că avem de-a face cu schimbări puternice la nivel de structură a populaţiei, de mentalitate, de mod de a fi şi de a trăi. Aceste schimbări nu ştiu dacă sunt degenerative, dar este important să ţinem cont de ele să nu devină degenerative’, a mai adăugat Corina Răceanu. Potrivit unui studiu prezentat de Corina Răceanu, publicul timişorean este unul educat, care preferă cultura de calitate şi doar 4% din rândurile lui apreciază manelele, iar 30% dintre timişoreni îşi doresc ca arta să coboare în stradă. Foarte apreciate de public sunt spectacolele Filarmonicii Banatul ţinute pe Bega sau în alte spaţii deschise ori Festivalul Operei și al Operetei organizat de Opera Națională Română Timișoara (ONRT), în august, în Parcul Rozelor.
Din acest punct, am ajuns „acasă”. De nici 24 de ore a coborât cortina peste acest recent festival de excepție al ONRT. Ce-am văzut acolo? Multe lucruri care vorbesc despre gradul de civilizație al omului timișoreanului de rând. Lumi paralele: actori, orchestră și personal ONRT care nu au făcut rabat de la profesionalism și nu au scăzut deloc calitatea spectacolelor prezentate în Parcul Rozelor față de cele prezentate în sală, public care trăia alături de artiști fiecare replică și gest de pe scenă, dar și trecători care s-au răcorit pe înserate, cu doze de sucuri la purtător, cu popcorn aruncat din belșug pe jos de copii și părinți, cu tras adânc din țigara care-și trimitea fumul direct în plămânii nefumători ai celor din jur, cu doamne aflate la vârste venerabile care-și plimbau câinii printre roze, iar unul dintre ei l-a mușcat de picior pe un angajat ONRT care muncea din greu să fie totul în ordine până la primul gong, cu hăhăitori care gâlgâiau de râs când li se părea că vreo scenă sau replică este mai „deocheată”, cu grădiniță de preșcolari care, în timpul spectacolelor, alergau și se împingeau în imediata apropiere a instrumentiștilor din orchestră și care strigau de parcă ei erau protagoniștii spectacolelor, fără ca părinții ori bunicii cu care au venit să le facă cea mai mică observație. În fiecare seară, după terminarea reprezentațiilor, spațiul gardenei cu locurile pentru public era de nerecunoscut: de la plase și pungi de plastic până la ambalaje ale dulciurilor cumpărate de la intrarea în Parcul Rozelor, coceni de porumb fiert, peturi de la apa minerală, ninsoare de popcorn pretutindeni printre scaune, dar mai ales imediat în fața scenei, acolo unde se instalase cortul grădiniței. Incredibil și inadmisibil. Dacă Opera, cea mai selectă instituție de cultură a orașului, a ajuns să fie atât de nerespectată de foarte tânăra generație și de părinții ei, ce așteptăm de la Strategia culturală a orașului? Până unde poate coborî ca să facă educație? Merită să mai iasă în stradă? Parțial, da. Pentru că am întâlnit și situații hilare, dar pline de respectul omului de la țară față de „domnii” de la oraș. Doi gugulani au nimerit în Parcul Rozelor înainte de începerea spectacolului. Au întrebat firesc „Ce-i aici?”. Le-am răspuns: „Spectacol de operă”. Ei erau curioși: „Ceva muzică populară este?”. „Nu, doar operă”, le-am răspuns. Și s-au vorbit între ei: „Hai să stăm să vedem și noi ce e”. Au rămas toată seara; era prima dată când vedeau un spectacol de operă. Nu au fumat, nu au mâncat, nu au hăhăit, nu au aruncat nimic pe jos. Doar la final au aplaudat și au spus „Mă, o fost fain!”.
