„Dintre toate comunităţile ce s-au născut ca sateliţi ai Timişoarei, cea mai autarhică şi cea mai rurală – până după 1960 – este Mehala. Satul Mehala (suburbie în limba turcă) s-a format nu mult după 1716, prin mutarea românilor şi sârbilor din Palanca Mare a Cetăţii.
În istoria sa, multă vreme satul a fost considerat o proprietate a oraşului din apropiere, dar de la 1830, după un proces îndelungat, întins pe 50 de ani, parlamentul ungar de la Bratislava a hotărât să-l declare comună de sine stătătoare şi să-l scoată la licitaţie. Nu s-a încumetat nimeni să cumpere acest sat în care interesele puternicului oraş erau evidente.
După tratative de un deceniu, în 1910, locuitorii Mehalei au obţinut statutul de cetăţeni ai Timişoarei care astfel şi-a mărit teritoriul cu cca. 5.000 de hectare iar populaţia cu cca. 9.000 de suflete într-un timp în care, prin demolarea zidurilor cetăţii, oraşul era în plină expansiune. Se încheia astfel, în jurul oraşului interior, brâul de “oraşe” ale oraşului: Fabricul, Iosefinul, Elisabetinul şi Mehala – satul ce se altoia ultimul pe trunchiul urbei.
În Mehala, la fel ca în multe sate din Banat, casele se înşiruiau pe străzi rectangulare, ţesute în jurul unei pieţe centrale patrulateră în care au fost constituite, pe rând, trei biserici: cea ortodoxă (1785) – a românilor şi sârbilor, iar apoi rămasă din 1865 doar sârbilor, cea romano-catolică (1887), a germanilor aşezaţi treptat în Mehala, mai ales după 1800 şi cea nouă, ortodoxă română (1925-1937), care se aseamănă prin dimensiuni şi formă cu catedrala ortodoxă ridicată la Sibiu.
Şcolile (română – 1762, sârbă -1780 şi germană – 1794), oficiul poştal (1868), farmacia (1881), pompierii voluntari cu turnul lor de veghe (1891), asociaţia vânătorilor (1896) sau “Casina” (1897) sunt aşezate tot în piaţă şi în preajma ei, pe măsura unui sat cuminte şi disciplinat care însă, în dezvoltarea sa, copia în mic, dezvoltarea oraşului. |ntre 1860 şi 1914, Mehala şi-a dublat numărul străzilor (dar cele 70 de străzi nu erau canalizate…) şi-a dublat numărul caselor (dar cele 1.000 de case aveau doar parter şi în medie două camere…) şi şi-a înzecit numărul micilor ateliere de meşteşugari “alungaţi” din Fabric şi Cetate sau Iosefin de marea industrie (peste 150).
Treptat satul devenea un apendice agrar şi meşteşugăresc al oraşului. La unirea cu Timişoara măhălenţii au cerut să se respecte mărimea “plaţurilor” (de un iugăr) ce le înconjurau gospodăriile, au cerut tramvai şi curent electric şi le-au primit alături de cel de-al treilea cinematograf al oraşului, de dreptul de vot şi de o stradă – Gh. Lazăr – care să-i lege de Cetate în locul vechii poteci ce şerpuia spre fosta Poartă a Vienei.
Măhălenţii erau români, sârbi, germani, unguri, evrei şi ţigani.” (Florin Medeleț, Dan Buruleanu, „Timișoara, povestea orașelor sale”) (sursa:timisoara2021.ro).
Acasă Cultura Timişoara-Capitală Culturală: O plimbare romantică prin istoria Mehalei – sau cum aceasta...
