Uica Ioan Pau, din Giurgevec, judeţul Caraş-Severin, a trecut de şaizeci de ani de viaţă, dar creşte oi de când se ştie. El se trage dintr-o familie de oieri: şi tatăl a avut oi, şi bunicul său. El deţine o rasă de oi unicat, Racka, aflată în patrimoniul genetic al României.
Peste 2.000 de exemplare în Banatul Montan
Crescută îndeosebi în Munţii Banatului, Racka este foarte puţin cunoscută în România. Particularitatea acestor ovine este că posedă coarne lungi, sub formă de spirală sau tirbuşon, orientate lateral şi înapoi, atât oile, cât şi berbecii, ceea ce le face mai dificil de diferenţiat. Lungimea coarnelor este de 50 cm pentru berbeci şi de 30 cm pentru oi. Rasa este crescută pe o zonă restrânsă, în primul rând ca rezervă de gene, iar baciul Ioan are numai 60 de capete, dintr-un număr de peste 2.000 de mioare, cât există în Banatul Montan. Problema e că acestea sunt sedentare, neadaptate la transhumanţă. Deşi au lână multă, cu fir lung şi creţ, aceasta este de proastă calitate, de aceea oile sunt crescute cel mai frecvent pentru plăcerea de a deţine o rasă pură, pentru productia de lapte, dar şi pentru carne. Uica Ioan poartă în cap o pălărie verde de pădurar, are mustaţă groasă, grizonată şi un zâmbet permanent pe buze, ce îi oferă un aer vesel. Când vorbeşte despre neajunsurile vieţii de crescător de animale şi de ignoranţa guvernului şi a politicienilor, nu o face cu mânie şi nici nu ar dori vreo răzbunare. Este ca ciobanul din balada „Mioriţa”: acceptă soarta aşa cum e, dar se descurcă. De obicei, mai vinde miei şi brânză şi mai scoate un bănuţ. Sunt persoane care află că el creşte oi cu coarne sub formă de tirbuşon şi îl contactează pentru a le da două-trei exemplare, pentru a le creşte ca hobby, din plăcerea de a le avea în curte. Lâna este neomogenă şi de proastă calitate şi uica susţine că nu o utilizează şi nu tunde mioarele. „Lâna o îmbracă numai pe oaie, nu şi pe mine. O protejează pe ea”, încearcă să glumească baciul.
“Acolo sus, nu le pasă de noi, de fermieri!”
Despre această rasă se mai spune că este de tipul Zackel şi îşi are originea în Ungaria, dar ciobanii români o recunosc ca o rasă valahă autohtonă. Ioan Pau recunoaşte că nu prea are avantaje economice din urma celor 60 de mioare, dar îşi permite să le crească, fiindcă nu are costuri de întreţinere mari. Oile sunt furajate pe păşune, cu excepţia perioadei de fătare. Totul e pasiune, iar banul prea puţin contează. Aşa au procedat părinţii lui, aşa procedează şi el. “Agricultura nu e rentabilă. Numai se vorbeşte că agricultura ne salvează de la foame, dar nu se face nimic în sprijinul nostru, al fermierilor. E nevoie de omul potrivit la locul potrivit, acolo sus, pentru a înţelege că avem nevoie şi noi de ajutor. Nu primim nimic, nicio subvenţie măcar. Aşa ceva nu se poate. Nu ai voie să vinzi nici la piaţă, atunci când mai ai ceva de dat. Când mergi la autorităţi, să te plângi şi să le ceri sprijin, e degeaba. Nu ne ia nimeni în seamă. Aşa o fost, aşa va fi. Nu le pasă, acolo sus”, s-a plâns uica Ioan Pau, cu nelipsitul zâmbet în colţul buzelor.
