Sub liniile arcuite domol ale Coşavei, ce coboară în dealuri line dinspre zona montană a Poienei Ruscăi, râpele devin, treptat, tot mai puţin ameninţătoare şi se lasă acoperite de arbori înalţi şi drepţi de fag ce-şi poartă coroanele vezi-gălbui, presărate cu pâlcuri de păşuni pe care pasc turme liniştite de oi.
Între colţuri de stânci bogat împădurite, poiana din Valea lui Liman se deschide ca o gazdă primitoare pentru turiştii care caută răcoare şi linişte în cuptorul verii, iar în prima duminică de după Sfântă Măria Mare, aici vin an de an peste o mie de artişti populari care participă la tradiţionalul festival ‘Nedeea românilor de pretutindeni’. Complexul turistic de la Valea lui Liman oferă în sezonul estival peste 120 de locuri de cazare, 60 fiind în camerele din motel, celelalte în vile sau în zona de camping.
Turiştii care aleg să-şi petreacă aici un sejur au în împrejurimi obiective pitoreşti de o frumuseţe unică pe care pot să le viziteze: mănăstirea de la Româneşti ‘Izvorul lui Miron’, aflată ‘peste deal’, bisericile din lemn de lângă Făget, peşterile de la Româneşti şi Colţu ori păstrăvăria de la Luncani.
Mănăstirea de la Româneşti este cel mai apropiat obiectiv pe lângă care nimeni nu trebuie să treacă fără a-i cplca pragul. O poartă uriaşă de stejar, sculptată asemeni celor din Maramureş, larg deschisă, lasă călătorul să pătrundă în Edenul bănăţean, tranformându-l în pelerin. Cum treci de poartă, dai de livezi de meri răsfăţate de soarele generos, iar o punte mică te trece peste un pârâiaş limpede, domol şi îngrijit, Bega, care nu te poate duce nici cu gândul că la doar câţiva kilometri în aval s-a putut dezlănţui provocând inundaţiile cumplite din 2005. În faţă se deschide generoasă curtea imensă a mănăstirii traversate de un susur de apă amenajat de călugări şi de şapte iezere. Într-unul din ele, câţiva păstrăvi lenevesc pe fundul apei, iar, din când în când, se reped ca nişte săgeţi roşietice spre suprafaţa luciului de apă, vrând să vadă soarele. Acest lac bolboroseşte tot timpul, pentru că în adânc se află un izvor semitermal, cu o temperatură constantă, ce nu scade sub 18 grade Celsius, pe tot parcursul anului, ceea ce face ca iarna, când gerul îngheaţă aerul, din lac să se înalţe valuri de aburi.
La câţiva zeci de metri se află vechea biserică, supranumită ‘Voroneţul Banatului’, datorită nuanţelor de albastru în care erau îmbrăcate picturile murale ce înfăţişau sfinţii smeriţi.
Salba de biserici din lemn din Timiş, adevărate perle arhitectonice ce dăinuie de trei-patru veacuri, îşi poartă cu smerenie frumuseţea zămislită de mâinile unor meşteri fără de seamăn şi atrag, mai ales vara, mulţime de turişti de prin părţile locului ori din depărtate meleaguri străine. Cele mai multe dintre ele răsar în apropierea pădurilor din estul judeţului, în zona înfrăţită cu muntele. Fiecare dintre aceste sfinte lăcaşe, în care poţi intra doar aplecându-ţi capul, îşi are propria legendă, al căror farmec le apropie şi mai mult de sufletul călătorului, asemeni bunicilor care ştiu să ţeasă poveşti pe-nserate, pentru nepoţi.
Aşezată în zona deluroasă a Banatului, biserica din Poeni a fost făurită în anul 1800, după ce a fost dărâmat lăcaşul de cult preexistent în sat. La fiecare 15 august, când se prăznuieşte hramul Adormirii Maicii Domnului, curtea sfântului lăcaş devine neîncăpătoare. Construită în formă de navă, ce trimite cu gândul la credinciosul Noe, prin care Dumnezeu a ‘refăurit’ lumea, biserica este aşezată într-o frumoasă poiană şi se remarcă un original mod de protejare a pereţilor din bârne de stejar prin placarea cu şindrile în exterior.
Nu departe de Poieni, în localitatea Margina se află cu două astfel de biserici din lemn, piese de patrimoniu. Una este aşezată chiar în centrul comunei, fiind construită în 1737, adunând în jurul ei mulţime de credincioşi de hramul Cuvioasei Parascheva, la 14 octombrie, chemaţi la rugăciune de unul dintre cele mai vechi clopote din Banat, iar la câţiva kilometri se află biserica din lemn de la Jupâneşti, unde şi cuiele rostuite din lemn mai menţin legaţi pereţii acestei bijuterii multiseculare. Pe lângă atracţiile zămislite de om, natura le oferă turiştilor capodoperele pe care ea însăşi le-a creat. Peştera Colţu sau peştera cu apă este cea mai lungă din judeţul Timiş şi locul unde natura a construit lent, în decursul câtorva milenii, adevărate opere de artă. Din Epoca bronzului, apa a săpat-o în rocile calcaroase şi dolomitice din versantul nordic al Dealului lui Filip, iar umezeala a făcut ca porţiuni întinse de pereţi să fie înverziţi de alge.
