Timişoara vrea să fie Capitală Culturală Europeană în 2021. S-a declarat asta sus şi tare, iar rotiţele au început să se mişte în acest sens. Dar are oare Timişoara tot ceea ce trebuie pentru a primi acest titlu? Şi dacă nu, ce mai trebuie făcut? L-am întrebat despre aceste lucruri pe liberalul Viorel Coifan, un fin cunoscător al urbei de pe Bega din toate punctele de vedere, un om care a avut, de-a lungul timpului, numeroase funcţii de conducere în administraţia din Timiş şi chiar în cea de la nivel central.
– Timişoara a început să meargă pe drumul care duce către titlul de capitală culturală europeană. Este acesta un drum lin sau unul cu obstacole?
– Să facem de la început câteva precizări pe care eu le consider absolut necesare. În primul rând ce este o capitală europeană a culturii? Este un titlu conferit de Parlamentul European, începând din 1985, unui oraş sau mai multora, pentru un an. Incepând din 2007 s-a considerat utilă cuplarea a câte unui oraş din Europa occidentală cu altul din ţările central şi est-europene. Amintesc, ca să pot răspunde la întrebarea dvs., că în 1985 s-a început cu Athena, în 1986 a venit rândul Florenţei, în 1989 Paris, în 1992 Madrid…. Citez la întâmplare, dar va daţi seama de calibru. Însă, spre bucuria noastră, în 2007, pe lângă Luxemburg a fost selectat si Sibiul. Absolut remarcabil!
În 2021 se va selecta câte o „capitală culturală europeană” din România, Irlanda şi Croaţia. Iar din ţara noastră concurează pentru nominalizare Timişoara, Cluj şi Iaşi. Redutabil! În 19 ianuarie a.c., în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, se publică Avizul Comitetului Regiunilor privind „Capitalele europene ale culturii (2020- 2033)”. Acest document statuează, în cadrul capitolului „Recomandărilor politice”, o serie de observaţii generale ce trebuiesc luate în considerare. Nu parţial ci în totalitate.
Se accentuează necesitatea de a avea o strategie culturală pe tremen lung, sprijinită politic la toate nivelurile, o bună guvernanţă, de numire a unor directori independenţi din punct de vedere artistic, şi – mai ales – de asigurare a unor mijloace financiare corespunzătoare timp de mai mulţi ani. Daca toate aceste deziderate vor fi îndeplinite, parcursul va fi nu atât lin cât previzibil, dacă nu, nominalizarea va fi câştigată de Cluj sau Iaşi!
– Care sunt atuurile Timişoarei în cursa pentru titlul de Capitală Culturală Europeană?
– Voi încerca să dau un răspuns direct, chiar dacă nu complet. Timişoara are statură europeană prin multiculturalitate şi prin vocaţia integratoare a timişorenilor de a o transforma în interculturalitate. Adică intrepătrunderea culturilor, amalgamarea lor într-o nouă formă. Ceea ce e foarte european şi dă o anumită specificitate oraşului nostru. Spiritus loci!
Există apoi şi o reţea de oraşe infrăţite care cunosc realitatea timişoreană şi pot susţine acest demers. Mullhouse, Karlsruhe, ….., am amintit doar câteva.
Cred ca şi existenta mai multor universităţi, chiar dacă unele sunt de dată mai recentă, reprezintă un atu.
– Care sunt slăbiciunile urbei de pe Bega în această cursă culturală?
– Vă rog să remarcaţi că în cele afirmate mai sus nu am amintit cuvântul tradiţie. Nu mă refer aici la premierele europene ale Timişoarei, care oricum au aparţinut altei perioade şi administraţii, şi nici la dotări edilitare. Ci la atmosfera, la viaţa culturală in ansamblul ei. La acest capitol, atât Clujul cât şi Iaşiul sunt în avantaj. Fără supărare! Evident că lucrurile se pot ameliora până în 2021, chiar dacă nu se pot recupera anumite etape. Ceea ce mă îngrijorează însă este infrastructura oraşului. Şi în primul rând aspectul Gării de Nord. Imaginaţi-vă, pentru o clipă, că Orient Expressul se opreşte la noi şi din el coboară invitata, să presupunem, Angela Gheorghiu. Doamne fereşte! Va trece prin holul gării şi va crede că participă la turnarea unui film despre Stalingrad. Sau a „Călăuzei” lui Andrei Tarkovski.
– De unde trebuie să vină susţinerea Timişoarei pentru a deveni capitală culturală?
– În primul rând de la cetăţenii ei. Citez din Recomandări: „…implicarea activă a tuturor grupurilor sociale, religioase şi etnice şi culturale indiferent de vârstă, atât în faza de pregătire, cât şi la punerea în aplicare a programului cultural”. Apoi de la autorităţi, atât cele locale/judeţene, cât şi cele naţionale. Este bine ca pe lângă Centrul Cultural Francez, Centrul German, să se deschidă şi o filială a Institutului Cervantes. O deschidere, întru latinitate, spre hispanitate. Iar, ca să glumesc, lobby-ul, atât la nivel naţional cât şi la cel european, este bine primit. Şi aici un cuvânt apăsat îl pot avea personalitaţile timişorene/banăţene de statură europeană. Mă refer aici la maestrul Hollender – director en-titre al Operei din Viena, la Herta Muller –laureată a premiului Nobel, dar şi la mulţi alţii.
– Are Timişoara nevoie de susţinere regională?
– Avem nevoie nu numai de o susţinere regională, ci şi de una euroregională pentru ca Timişoara să devină capitală europeană a culturii. Este clar că trebuie implicate zonele din proximitatea Timişoarei, precum şi întreaga regiune, cu scopul de a facilita participarea zonelor geografice extinse, care pot depăşi fontierele naţionale. Fără false orgolii, avem nevoie de sprijinul Aradului, al Devei, al Reşiţei, dar si al Szegedului si al Novi-Sad-ului. Practic, trebuie parcurşi mai mulţi paşi în acest sens. O suită de întâlniri la nivelul regiunii de dezvoltare între reprezentanţii administraţiilor locale, urmate de încheierea unui acord de parteneriat/susţinere între acestea în vederea promovării Timişoarei, o întâlnire la nivel euroregional destinată aceluiaşi scop şamd. În 1999, la Timişoara, am organizat a 7-a Conferinţă Europeană a regiunilor frontaliere în cadrul căreia s-a adoptat Declaraţia de la Timişoara, în care se subliniază importanţa cooperării transfrontaliere.
– Ar putea fi Timişoara o capitală (regională) culturală europeană?
– Da! Cu condiţia să înţelegem că este nevoie de un efort colectiv, iar atunci succesul va fi al tuturor şi nu al unui om sau al unui grup restrâns.
– De câtă cultură şi câtă infrastructură e nevoie pentru un astfel de titlu?
– Eu nu pot cuantifica câtă cultură şi câtă infrastructură sunt necesare. Nu mă pricep la astfel de aprecieri şi am bunul simţ să recunosc acest lucru. Pot însă să afirm că există însă o diferenţă specifică între cultură şi civilizaţie. Iar infrastructura ţine de aceasta din urmă, adică de civilizaţie. Uitaţi-vă pe lista capitalelor culturale din 1985 şi până acum şi îmi veţi da dreptate. Dar, ca să revenim la cultură. Este poate mai puţin importantă existenţa unor instituţii de cultură, cu care de altfel ne mândrim, Teatrul Naţional, Opera, Filarmonica, etc. cât declanşarea şi susţinerea unei autentice emulaţii culturale la nivelul cetăţenilor. Ceea ce implică un efort considerabil, nu numai din partea autorităţilor, ci şi în mediul foarte specific al familiilor. Din vremea copilăriei mele, îmi amintesc de existenţa unor matinee duminicale, tematice, la Teatru şi la Filarmonică, la care mă duceam cu regularitate. Acolo am învăţat să apreciez muzica şi teatrul. Iar la Biblioteca Municipală mă duceam să împrumut cărţi. Nu ştiu dacă unii consideră aceste lucruri ca fiind desuete, dar vă asigur că de aici se începe anevoiosul drum la capătul căruia vom găsi omul receptiv şi iubitor de cultură. Adică acela care conferă consistenţă viitoarei capitale culturale de pe Bega.
