.jpg)
Vestea nenorocirii ce a căzut asupra lui Flavius Boncea, purtătorul de cuvânt al Primăriei Timişoara, o persoană decentă şi cu bun-simţ, m-a cutremurat. Mai întâi pentru că este ultima persoană despre care ai putea gândi că s-ar putea intersecta cu vreun agresor. Apoi, pentru că, la Timişoara, cu ani de zile în urmă, atacarea în plină stradă a jurnalistului Ino Ardelean avea să atragă atenţia inclusiv a instituţiilor publice europene, dar, desigur, fără rezultat. Flavius Boncea a fost, pur şi simplu, desfigurat, în Timişoara, noaptea, dar ce contează ce moment al zilei îşi aleg bandiţii? Violenţa este violenţă şi atât, indiferent de locul şi momentul în care are loc. Este la spital, în stare gravă, va fi operat, este nevoie de mai multe intervenţii, se pare, lucrurile sunt grave! Devine aproape inadmisibilă acceptarea ideii de atac asupra unor persoane, într-o Europă sau Românie care clamează armonia, convieţuirea interetnică, lupta împotriva discriminării, toleranţa ş.a. Devine aproape absurdă teama de tip nou: cea de vandali, criminali, violatori, într-un mileniu despre care Papa Ioan Paul al II-lea vorbea ca despre spaţiul temporar în care Fecioara Maria se va bucura să apară cât mai des între noi… Este scena absurdului atacul în plină stradă, în Timişoara celor 29 de etnii diferite, în care fiecare grup, cu particularităţile sale, se poate bucura de zâmbetul condescendent al altui grup, oraşul în care toţi ar vrea să vină, să se bucure de istoria lui şi de viaţa actuală, fie ea şi cu această experienţă a crizei mondiale. Purtătorul de cuvânt al Primăriei Timişoara a fost, pur şi simplu, mutilat, în plină stradă, fapt incontestabil, incredibil! Flavius Boncea a fost jurnalist, a ales, deja de peste 10 ani, să fie comunicatorul primăriei, este un monarhist devotat ideii nobile a monarhiei, în România, este devotat primarului Ciuhandu, este membru PNŢCD şi este o persoană discretă. Desigur, nu există om fără simpatii, dar şi antipatii, deopotrivă, însă nu are o sumă de proaste relaţii, care să genereze suspiciunea vreunei răzbunări. Nu are putere de decizie, dar comunică deciziile. Or, de multe ori, publicul îl împuşcă pe pianist dacă nu-i place muzica! Asta este o mare prostie, se ştie, dar trăim şi altfel viaţa, o trăim într-un plin al paradoxurilor, ele, la rândul lor, prost înţelese, cel mai adesea. Echipei noastre îi pare nespus de rău pentru răul ce i s-a făcut lui Flavius, dar sperăm la o anchetă serioasă din partea poliţiei! Ceea ce este cel mai trist este faptul că pot exista barbari, care au, din păcate, şi suporteri! Cei care strigă: urmează şi alţii. Asta chiar este intolerabil!
