Contraeditorial
Încă de la mijlocul anului trecut, chibițarea alegerilor care se vor desfășura anul acesta a început să capteze mentalul politic românesc. Fapt oarecum explicabil, sunt patru cicluri de alegeri! Cine candidează, cine cu cine se aliază, cine urcă, cine coboară, cine stagnează în sondaje, care dintre alegeri se ”comasează”, care partid câștigă foloase și cine trage ponoase din aceste ”comasări”, iată temele care acaparează încet, încet toată mass-media din România, implicit mintea cetățeanului alegător. Doar eterna preocupare pentru scorurile din cel mai îndrăgit sport al românilor, fotbalul, depășește pasiunea pentru pronosticarea viitoarelor alegeri. Era să uit continua revărsare de ”breaking news” cu crime, violuri, accidente, incendii, viscole și alte coduri roșii ale fatalității care se tot abat asupra ”grădinii Maicii Domnului”. O pasiune și o ardoare care, în opinia mea, ar trebui să fie dedicată desfășurării, analizării faptelor, obiectivelor care trebuie îndeplinite în prezent. De exemplu, spitale, școli și șosele, pentru a rămâne doar la litera ”s” din alfabetul național atât de complex, dar și firesc, al construirii unei civilizații.
De când ne chinuim să devenim ceea ce se cheamă stat democratic, pe durata celor patru ani ai fiecărui ciclu electoral, o inexorabilă succesiune are loc: în primul an se perorează neîncetat despre ce vom face și vom drege, ce vom semna, ce studii de prefezabilitate, fezabilitate și consiliere a acestora vom contracta (două exemple de maximă notorietate: spitalele interregionale, autostrăzile cu sute și mii de kilometri), ce legi vom îndrepta (un exemplu unic în lume: pensiile ”special” de colosale), în al doilea an se dă vina pe ”greaua moștenire”, care nu a permis realizarea la termen a celor promise înainte de alegeri, iar din al treilea an încep pasionantele discuții despre cine va câștiga viitoarele alegeri. În al patrulea an, tuturor li se pare firesc să nu se mai facă aproape nimic din cele propuse în primul an, ba mai mult, acceptăm să fie făcute, de către cei de la putere, concesii superavantajoase tuturor celor implicați în organizarea votului, că de, este ”an electoral”. Dacă-i ”an electoral”, pare firesc ca salariile la stat să se majoreze – după niște proteste de stradă sau pe treptele instituțiilor „deconcentrate”, bine regizate – astfel că guvernul indică clar pe cine trebuie ”funcționaru public” să voteze! Eventual, în luna alegerilor, ceva gropi se mai astupă și niște ”obiective”, răs-răs-amânate, au parte la finalizare de o soboricească inaugurare!
Nu există nicio dovadă până la ora actuală că am învățat ceva din precedentele cicluri electorale. Nu ”ținem minte” mai nimic din ce s-a (ne)întâmplat, adică tergiversat, ani, zeci de ani amânat și chiar anulat, din marile obiective naționale sau locale. Cam la două cicluri electorale, pătrunde în gălăgia politică câte un partid nou, rod al frustrărilor și al dezamăgirilor acumulate de oamenii necăjiți, încălecat imediat de nenumărații oportuniști rejectați de vechile partide. Amnezia retrogradă a majorității alegătorilor este tratată de politicieni prin veșnicele promisiuni despre ce ”bine o să fie”. Pare că avem o genă implantată pe vremea comunismului (o fi mai demult?) pentru a crede, accepta că se va realiza în viitor ceea ce nu s-a făcut nici în trecut și nici în prezent. Mentalitatea reactiv-pasivă din acele parșive și cumplite vremuri – ”lasă, că ne descurcăm noi”- pare că persistă, contribuind la fentarea realității prezentului pe care o practică, prin promisiunile neonorate, politicienii români contemporani.
Ca să revin la comparația inițială, oricât ar fi de slabe rezultatele echipelor românești în competițiile internaționale, noi tot la fotbal ne uităm și discutăm, chibițăm zi de zi, noapte de noapte. Ba mai și pariem, în speranța unui câștig, care – vai – devine rapid iluzoriu… La urma urmei, fudulia naționalistă, ”suveranistă” poate scuza orice eșec și orice escrocherie… mai ales dacă e urlător motivată!
Într-o devălmășie electorală tipic românească, chibițăm cu toții – candidați și alegători – viitorul pe care-l visăm cât mai ”luminos”, uităm trecutul, chiar și cel aparent ”glorios”, dar mai ales fentăm prezentul care cere muncă și iar muncă, iată fatalitatea fragilei noastre democrații.
