Contraeditoral
De când e România Românie, nevoia de neamț a existat în mintea autohtonilor. Neamțul, străinul din Europa de vest, a fost perceput ca ”maistor” (ca să folosesc un regionalism, provenit din germanul ”meister”) în a construi tot ce este durabil, din piatră și fier, în a repara diferitele mașinării, apărute o dată cu progresul civilizației și în această parte de lume. A mai fost și neamțul, vecinul, venit aci de sute și sute de ani, care s-a dovedit un om harnic și cinstit, mai puțin arogant, mai puțin agresiv față de băștinași, prin comparație cu alte neamuri aciuiate pe aceste mănoase pământuri. Pentru nătăfleții așezați mai demult pe aceste meleaguri, sub perii roditori cu mălăiețe hrănitoare, neamțu’ a fost întotdeauna un bun exemplu de muncă și organizare.
Când foarte tânara mașină a României mici, a dat primele semne de blocare la nivelul volanului politic, boierii minții ”patrioate” și luminate din acele vremuri au hotărât să vină un străin, care știe să conducă corect, adică pe drumul cel drept, o țară frumoasă, dornică de modernizare. Pățiți și nărăviți timp de sute de ani cu vecinii dimprejur, prea aroganți, prea lacomi și corupți, prea jefuielnici, moldo-valahii proaspăt românizați, adică iluminați, s-au uitat către cealaltă parte a Europei, acolo, unde se aprinsese de ceva vreme lumina libertății popoarelor tot mai dornice să devină națiuni. După ceva negocieri, tratări și pertractări prin mai multe țări, au găsit un neamț tânăr și de familie bună, la vicii balcanice imună.
Intrat în țară mai pe furiș, mai pe grăbiș, neamțu’ și, ulterior, nepotul său s-au dovedit regi destoinici, capabili să facă o Românie mare, grasă și tot mai frumoasă. Chiar nemții din Nemția au ajuns să tânjească după ea, atât în primul război mondial, cât și în al doilea. Dar românii, cu ceva patriotism, cu ceva eroism, cu ceva veche viclenie, transformată în bună ”șmekerie”, s-au descurcat cu armatele nemțești. Nu le-a mers, ulterior, după al doilea război mondial, cu sovieticii: prea răi, prea sălbatici, prea parșivi, adică comuniști adevărați. Ceva nou, ceva nemaiîntâlnit pe aste mândre plaiuri s-a abătut peste noi și ne-a copleșit, nu doar la mâncare, nu doar la bunăstare, ci, mai ales ”în cuget și simțiri”, vreme de jumătate de secol. Năravurile noi, staliniste, s-au potrivit de minune cu cele vechi, cele dinainte de venirea neamțului rege. Au ajuns să fie ”în toate cele ce sunt/ și-n cele ce mâine vor râde la soare”! Greu de scăpat acum, chiar eliberați de comunism, de ele, oricât ar vrea unii dintre noi! Spun unii, pentru că nu știu de fapt care este proporția reală a românilor care doresc o reală schimbare, adică o renunțare la vechile năravuri? Oare câți dintre noi am renunța, de exemplu, la sistemul PCR, adică Pile-Cunoștiințe-Relații? Câți români acceptă că legea e lege pentru toți, nu doar pentru ceilalți? Câți compatrioți fac azi ce trebuie făcut azi și nu lasă pe mâine, eventual poimâine și atunci dacă n-o fi vreo sărbătoare, când este interzisă orice lucrare? Dintre cei care au rămas în țară, vreau să spun, pentru că nu puțini sunt acei români care au ales calea pribegiei, după ce și-au pierdut speranța în statul român contemporan, prea șubrezit de numeroasele și nemuritoarele metehne indigene.
Totuși, de ceva timp și cei rămași în minunata țară par a realiza că multe din angrenajele mașinăriei statului se strică prea des și sunt tot mai greu de reparat. Maistori ai țării destoinici, adevărați, sunt puțini, majoritatea celor care vor să ne conducă posedă nenumărate diplome false și caracter așișderea! Poate și de aceea românii au ales, de ceva ani, să ne conducă un neamț de-al nostru, care a rezistat uimitor la pricopseala românească, după ce aproape toți cei de neamul lui ne-au părăsit, atunci când au avut ocazia, îngroziți de ”binefacerile” și urmările național-comunismului, fie înainte, fie după revoluția din 1989. Dar neamțul nostru autohton, cu al său ”pas cu pas”, în fapt, un faimos dicton ”langsam aber sicher”, greu de tradus, totuși, în limba și fapta română, nu a prea înțeles pașii călușului tradițional de la București. De multe ori pare a nu ști ce rol să își asume în jocul politic autohton, de ”vătaf”, sau de ”mut”, iar pașii României sunt mai degrabă o țopăială pe loc, tot pe loc, iar înainte, spre progres, aproape deloc…
Formula cu neamțul din exterior, de Românie mare iubitor, este din nou în curs de aplicare, după mai bine de 150 de ani. Mai dăunăzi, alți boieri ai minții, numiți acum ”inteligenți” și/sau ”europeni”, ne-au mai propus un neamț. Nota bene, a venit din proprie inițiativă și din personală iubitoare curiozitate, de bunăvoie și nesilit de nimeni, să vadă cum este pe meleagurile unde ”toate cele ce sunt” sunt etern amânate. Pentru că azi trăim în democrație și nu mai vrem monarhie, neamțu’ nu-i din os domnitor, e din popor, la școală a fost silitor, iar de muncă-i super-iubitor. Doar după ce a învățat bine limba națională, tratând o hibă internă cu tristă rezonanță internațională, neamțul cel nou, tânăr și frumos la vorbire, ne-a spus că vrea să ne conducă spre fericire. Deocamdată pe noi, pe euro-timișoreni. Dacă tot ne-a învățat să cântăm, de ce nu ne-ar învăța și să dansăm! Dar, dincolo de ”distracție”, rămâne de văzut în ce fel de ”arbeit” o să ne implicăm! Adică, cât de multă muncă o să suportăm!
